Sfântul Mucenic Longhin Sutașul -mărturisirea lui Hristos la umbra Crucii

 

Sfântul Mucenic Longhin Sutașul este unul dintre puținii sfinți ai Bisericii care au fost martori direcți ai celor mai mari evenimente din istoria mântuirii: Răstignirea, Moartea și Învierea Domnului. El nu aparține cercului apostolic și nici poporului ales, ci lumii romane. Tocmai de aceea prezența sa în Evanghelie are o semnificație aparte. Dumnezeu rânduiește ca primul mărturisitor al dumnezeirii lui Hristos în ceasul morții Sale să fie un păgân, arătând astfel că jertfa Crucii nu se adresează unui singur neam, ci întregii omeniri. Tradiția bisericească îl identifică pe Longhin cu sutașul care conducea ostașii însărcinați cu paza Golgotei. Văzând cele petrecute la moartea Mântuitorului, cutremurul, întunericul și mai ales felul în care Hristos Și-a dat sufletul, Longhin a mărturisit: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta”. Această mărturisire nu este prezentată de Biserică drept o simplă emoție provocată de fenomene extraordinare, ci ca începutul unei luminări lăuntrice. El trece de la simpla vedere trupească la cunoașterea duhovnicească a Celui răstignit. Unele tradiții vechi îl identifică și cu soldatul care a împuns cu sulița coasta Domnului. Din perspectivă teologică, această apropiere de taina coastei străpunse îl așază pe Longhin în vecinătatea unuia dintre cele mai adânci momente ale iconomiei mântuirii. Din coasta lui Hristos curg sânge și apă, pe care Sfinții Părinți le-au văzut ca preînchipuire a Botezului și a Euharistiei. Astfel, Longhin devine martor nu numai al morții Domnului, ci și al nașterii tainice a Bisericii. După Înviere, el refuză să participe la minciuna răspândită de conducătorii iudeilor cu privire la furtul trupului lui Iisus și devine propovăduitor al Învierii. În acest punct se descoperă adevărata adâncime a vieții sale. Longhin nu rămâne un simplu martor al unor evenimente extraordinare, ci își asumă responsabilitatea mărturiei. El preferă adevărul în locul siguranței, pe Hristos în locul carierei militare și Împărăția lui Dumnezeu în locul Imperiului Roman. Întors în Capadocia, Longhin vestește pe Hristos cel răstignit și înviat. Misiunea lui are o valoare aparte deoarece izvorăște din experiența directă. El nu vorbește despre ceea ce a auzit de la alții, ci despre ceea ce a văzut cu propriii ochi. Viața sa devine astfel o continuare a mărturisirii de pe Golgota. Cuvântul rostit sub Cruce se transformă în propovăduire apostolică, iar propovăduirea se va transforma în mucenicie. Moartea sa martirică reprezintă încununarea acestei călătorii duhovnicești. Longhin devine ceea ce contemplase odinioară la Golgota: martor credincios până la sânge. El nu mai este soldatul care păzește Crucea, ci ucenicul care își poartă propria cruce. În acest sens, întreaga lui viață poate fi înțeleasă ca o trecere de la slujirea Romei la slujirea lui Hristos, de la sabia imperiului la mărturisirea Evangheliei, de la vederea exterioară a unui condamnat la cunoașterea lăuntrică a Fiului lui Dumnezeu. Biserica îl cinstește nu doar pentru că a fost prezent la Golgota, ci pentru că a avut curajul să rămână fidel adevărului pe care l-a descoperit acolo. În persoana sa, vederea devine credință, credința devine mărturisire, iar mărturisirea devine mucenicie. Aceasta este adevărata teologie a Sfântului Mucenic Longhin: omul care, întâlnindu-L pe Hristos în ceasul Crucii, și-a schimbat întreaga existență și a pecetluit această schimbare prin jertfa propriei vieți. Din punct de vedere teologic, dacă rămânem strict în duhul Sinaxarului, accentul nu cade pe speculații despre „ontologia puterii” sau alte dezvoltări moderne, ci pe trei realități esențiale: Longhin este martor ocular al Patimilor și al Învierii lui Hristos. Credința sa nu se întemeiază pe auzire, ci pe vedere. El vede semnele dumnezeirii lui Hristos la Golgota și mărturisește ceea ce a văzut. Apoi vede slava Învierii și refuză să tăgăduiască adevărul pentru bani sau frică. În sfârșit, el pecetluiește această mărturie prin mucenicie. Astfel, întreaga sa viață se desfășoară într-o succesiune foarte clară: vedere, mărturisire și jertfă.Aceasta este, de fapt, adevărata teologie a Sfântului Longhin din Sinaxar. El nu este prezentat ca un mare cuvântător sau teolog, ci ca martor credincios al adevărului lui Hristos. După ce a contemplat Patimile și Învierea Domnului, nu a schimbat adevărul pe arginți, nu a schimbat credința pe cinstea militară și nu a schimbat mărturisirea pe siguranța vieții sale. De aceea Biserica îl cinstește ca mucenic și mărturisitor, unul dintre primii oameni care au vestit lumii, din propria experiență, că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și Domnul Cel înviat.Longhin este unul dintre personajele cele mai uimitoare ale istoriei mântuirii tocmai prin discreția sa. El nu este apostol, nu este profet, nu este episcop și nu lasă în urmă niciun cuvânt de învățătură. În schimb, Dumnezeu îl așază în centrul celor mai mari evenimente din istorie: Răstignirea, Moartea, Învierea și mărturisirea publică a dumnezeirii lui Hristos. Ceea ce impresionează în viața lui nu este atât convertirea de la Golgota, cât consecvența lui după Golgota. Mulți au văzut minuni. Mulți s-au emoționat. Mulți au crezut pentru o vreme. Longhin însă a mers până la capăt. A văzut, a crezut, a mărturisit și a murit pentru ceea ce a mărturisit. Sinaxarul îl prezintă ca pe sutașul care supraveghea răstignirea și apoi paza mormântului. După Înviere, când soldaților li s-au oferit bani pentru a răspândi minciuna că ucenicii au furat Trupul Domnului, Longhin nu primește această mărturie falsă. Aici se vede adevărata lui măreție. Într-o lume în care adevărul putea fi cumpărat, Longhin refuză să vândă ceea ce văzuse cu propriii săi ochi. Mucenicia lui începe, de fapt, din clipa în care refuză minciuna. Acesta este un aspect foarte profund și foarte actual. Adesea ne imaginăm mucenicia doar ca momentul uciderii pentru Hristos. În cazul lui Longhin, martiriul începe mult mai devreme, atunci când alege adevărul în locul interesului personal. El putea rămâne ofițer roman. Putea păstra cinstea militară, siguranța și poziția socială. Nimeni nu l-ar fi obligat să predice despre Hristos. Dar conștiința lui nu mai putea trăi împotriva adevărului pe care îl cunoscuse. De aceea Longhin este numit mucenic chiar înainte de moartea sa trupească. El își jertfește mai întâi viața veche. Mai există un aspect care merită observat. Spre deosebire de Apostolul Pavel, care îl întâlnește pe Hristos după Înviere, Longhin Îl întâlnește în ceasul pătimirii. Întreaga lui viață duhovnicească se naște din contemplarea lui Hristos răstignit. El este unul dintre foarte puținii sfinți care au văzut cu ochii lor ceea ce îngerii au dorit să privească: Jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru lume. De aceea mărturisirea sa nu este una abstractă. Când propovăduiește în Capadocia, el nu vorbește despre o idee sau despre o doctrină învățată de la alții. El vorbește despre ceea ce a văzut: despre întunericul de la ceasul al șaselea, despre cutremur, despre Cruce, despre mormânt și despre Înviere. El vestește ca martor ocular. Acesta este și sensul profund al cuvântului grec martys, din care vine termenul „mucenic”. La început, cuvântul nu înseamnă în primul rând omul ucis pentru credință, ci omul care depune mărturie. Longhin este exact aceasta: un martor. Iar mai târziu își pecetluiește mărturia cu sângele său. De aceea, dacă ar fi să rezumăm teologia vieții sale într-o singură idee, am putea spune că Longhin este sfântul fidelității față de adevărul văzut. El nu a primit descoperiri cerești precum Pavel, nu a făcut minuni precum apostolii și nu a scris Evanghelii. Dar a rămas credincios adevărului cunoscut până la moarte. Tocmai această simplitate face mărturia lui atât de mare. În tradiția ortodoxă, Longhin este icoana omului care nu negociază adevărul după ce l-a întâlnit. A văzut pe Hristos, L-a mărturisit și nu s-a mai întors niciodată din acest drum. Iar aceasta l-a făcut nu doar sutașul de la Golgota, ci Sfântul Mucenic Longhin, unul dintre primii și cei mai credibili martori ai Pătimirilor și Învierii Domnului.După momentul întoarcerii sale în Capadocia, se vede cel mai bine măsura duhovnicească a Sfântului Longhin. Până atunci el fusese martor al unor evenimente dumnezeiești, însă după întoarcerea sa începe adevărata lucrare a vieții sale. Sinaxarul nu îl prezintă ca pe un simplu fost soldat impresionat de cele văzute la Ierusalim, ci ca pe un om care și-a asumat întreaga responsabilitate a mărturiei sale. El propovăduia despre Hristos nu din auzite, ci ca unul care văzuse cu ochii săi Patimile, Moartea și slava Învierii. În aceasta stă o particularitate a sfântului. Apostolii au petrecut ani întregi lângă Domnul, au ascultat învățăturile Sale și au fost formați de El. Longhin însă apare în istoria mântuirii la sfârșitul vieții pământești a lui Hristos. Cu toate acestea, ceea ce vede în acele zile îi transformă radical existența. El nu mai poate aparține lumii din care provenea, pentru că adevărul descoperit la Golgota devine mai puternic decât orice autoritate omenească. Tocmai de aceea propovăduirea lui are caracterul unei mărturii personale și directe. El nu transmite o tradiție primită de la alții, ci vestește ceea ce el însuși a contemplat. În persoana sa se împlinește sensul cel mai vechi al cuvântului „martor”. Mai înainte de a fi mucenic prin moarte, Longhin este martor prin experiență. Viața sa este întemeiată pe această legătură nemijlocită cu evenimentele mântuitoare. Sinaxarul arată că vestea despre activitatea lui a ajuns până la autoritățile vremii. Pentru cei ce se împotriveau credinței creștine, Longhin era deosebit de incomod. El nu putea fi acuzat că răspândește zvonuri sau povești auzite de la alții. Era unul dintre cei prezenți la Golgota și la mormânt. Tocmai această autoritate a mărturiei sale a făcut ca propovăduirea lui să fie privită ca o amenințare. Când a fost trimisă poruncă pentru prinderea lui, Longhin nu s-a ascuns și nici nu a încercat să fugă. Tradiția îl descrie întâmpinând chiar pe cei veniți să-l aresteze, găzduindu-i fără ca aceștia să știe cine este. Comportamentul său amintește de liniștea și libertatea sufletească a marilor mucenici ai Bisericii primare. Pentru el, problema nu mai era păstrarea vieții biologice, ci păstrarea adevărului. În momentul descoperirii identității sale, Longhin își mărturisește deschis credința și primește sentința fără împotrivire. Astfel se vede că mărturisirea rostită la Cruce nu fusese o emoție trecătoare. Trecuseră ani, însă credința dobândită la Golgota rămăsese aceeași. Dacă la început L-a mărturisit pe Hristos prin cuvânt, acum Îl mărturisește prin propria moarte. De aceea mucenicia lui nu este un episod separat de experiența Golgotei, ci împlinirea ei. La Cruce a văzut pe Hristos răstignit; în mucenicie ajunge să participe el însuși la suferința pentru Hristos. La Cruce a mărturisit dumnezeirea Domnului; la moarte pecetluiește acea mărturisire cu sângele său. Astfel, întreaga sa viață capătă o unitate profundă: ceea ce a văzut a crezut, ceea ce a crezut a propovăduit, iar ceea ce a propovăduit a pecetluit prin jertfă. Tocmai aici se află frumusețea duhovnicească a Sfântului Mucenic Longhin. El nu este un mare teolog prin scrieri, nici un mare ierarh al Bisericii. Măreția sa stă în fidelitate. A rămas credincios adevărului descoperit la Golgota până la sfârșitul vieții sale. De aceea Biserica îl cinstește ca pe unul dintre cei dintâi și cei mai vrednici martori ai Patimilor și Învierii Domnului, un om care a transformat vederea în credință, credința în propovăduire și propovăduirea în mucenicie. Sursa : Sinaxarul zilei de 16 octombrie: Pomenirea Sfântului Mucenic Longhin Sutașul, în Mineiul pe Octombrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București. Matei 27, 33-66; 28, 1-15. Marcu 15, 22-39. Ioan 19, 31-37 Autor:Redactor Alexandru Ispas filosof și istoric