CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

1. 
   
    

1. 
    (Despre mângâierea celor întristați de moartea rudeniilor și prietenilor)

   ​Frați creștini,

   ​Cuvintele grăite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos către mama tânărului mort din Nain deschid o cale de mângâiere tuturor celor ce plâng moartea rudeniilor și prietenilor lor. Evanghelistul ne spune că, văzând Domnul pe mama mortului, i s-a făcut milă de dânsa și i-a zis: „Nu mai plânge!“ (Luca 7, 13) Dar poate, oare, o mamă, care este și văduvă, să-și oprească lacrimile, văzând mort pe singurul și preaiubitul său fiu, care-i era temelia casei sale, sprijinul ei la bătrânețe, bucuria inimii și lumina ochilor ei? Într-adevăr, este mare dragostea prietenului față de prieten, a fratelui față de frate, a tatălui față de fiu și a bărbatului față de femeia sa; dar dragostea femeii văduve față de singurul său fiu întrece orice dragoste lumească. De aceea și Domnul, nimic grăind despre învierea fiului ei, i-a zis numai cuvintele: „Nu mai plânge!“

   ​De ce a zis Domnul către mamă numai cuvintele acestea? Pricina a arătat-o altădată, când a înviat din morți pe fiica lui Iair. Atunci plângeau toți cei care erau în casa lui Iair, iar Iisus întorcându-se către dânșii și zicând: „Nu plângeți!“, a și adăugat „căci n-a murit, ci doarme (Marcu 5, 39). Dar cei care stăteau împrejur, trupești fiind și neputând să cuprindă cele ale Duhului, își băteau joc de El, știind că copila a murit. Cuvântul Domnului este însă adevărat, căci mai înainte de patimile și moartea lui Iisus Hristos, oamenii fiind vrăjmașii lui Dumnezeu, după moarte se duceau toți în iad, care era altă moarte: era a doua moarte. Dar, după patimile și după moartea Mântuitorului, fiindcă ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea lui Iisus, moartea cea de a doua, a iadului, s-a surpat, iar cea dintâi nu mai este moarte, ci ea este numai un somn. De aceea Mântuitorul zicea, despre moartea lui Lazăr: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; dar Mă duc să-l deștept“ (Ioan 11, 11).

   ​De asemenea, Apostolul Pavel scria despre toți cei care au murit în credință, zicând: „și nu voiesc ca să nu știți voi, fraților, despre cei care au adormit“ (I Tesaloniceni 4, 13) iar în alt loc: „Acum Hristos s-a sculat din morți, începătură celor adormiți s-a făcut“ (I Corinteni 15, 20). Jertfa de pe cruce a Domnului Iisus Hristos a nimicit moartea și a prefăcut-o în viață. De aceea Apostolul Pavel, zicea: „Unde-ți este moarte, boldul tău? Unde-ți este iadule, biruința“? (I Corinteni 15, 55) Iar Evanghelistul Ioan mărturisește, zicând: „Noi știm că ne-am mutat din moarte la viață“. (I Ioan 3, 14)

   ​Frați creștini, dacă ar avea glas morții, care au fost creștini binecredincioși și au murit spovediți, pocăiți și uniți cu Hristos prin împărtășirea cu dumnezeieștile Taine, ar zice într-adevăr pentru cei care-i plâng pe dânșii: Nu plângeți, căci n-am murit, ci dormim. Nu auziți glasul Stăpânului nostru, care zice: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi“ (Ioan 11, 25)? Noi n-am murit, ci suntem vii. Nu auziți ce zice Ziditorul și Făcătorul nostru? „Tot cel care este viu și crede în Mine nu va muri în veci“ (Ioan 11, 26). Pentru ce plângeți? Pentru fericirea noastră, pentru slava noastră cea veșnică, pentru bucuria noastră cea negrăită și pentru împărăția pe care am moștenit-o? Dacă ar avea morții glas, ar zice către cei care sunt vii și plâng pentru dânșii, cuvintele pe care le-a zis Domnul către femeile din Ierusalim, când plângeau moartea Lui: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi să vă plângeți și pe copiii voștri!“ (Luca 23, 28) Nu mă plângeți pe mine! Eu am plecat din marea vieții cea cu multă tulburare și din valurile lumii, cele furioase și mă duc în sânurile lui Avraam cele liniștite și neînfricoșate, mă duc la cetele îngerilor, la praznicele sfinților, la slava lui Dumnezeu. Mă duc unde este lumina cea neînserată, unde este pacea cea netulburată, unde este bucuria cea negrăită și veșnică. Plângeți-vă pe voi, care ați rămas în primejdiile cele din toate zilele, în necazurile cele necurmate, în bolile cele multe, în tulburările cele vrednice de lacrimi și în ispitele cele cumplite. Eu am ajuns la limanul cel liniștit și neînviforat; voi vă aflați în marea vieții cea cu multe valuri și cu multe tulburări.

   ​Frați creștini, vorbind despre întristarea celor vii cu privire la cei ce mor, Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu voim ca voi să nu știți, fraților, despre cei care au adormit, ca să nu vă întristați, în rând cu ceilalți, care n-au nădejde“ (I Tesaloniceni 4, 13). Care sunt ceilalți, care n-au nădejde? Aceștia sunt cei care n-au ajuns încă la credința adevărată în Dumnezeu. Ei n-au nici o nădejde în Dumnezeu, fiindcă nu-L cunosc. Ei n-au nădejde nici în viața veșnică și nici în învierea morților, fiindcă cred că sunt muritori nu numai cu trupul ci și cu sufletul și că după moarte sufletul se risipește și se pierde ca și trupul. Cel ce nu are credință în Dumnezeu are zarea sufletului său îngustă și toată nădejdea lui este lipită numai de lucrurile cele omenești. De aceea, când moare rudenia lui, sau prietenul care îl hrănea pe el, care era cinstea casei lui și sprijinitorul avutului lui, atunci, oriunde și-ar aținti mintea, nu află nici o nădejde statornică; oriunde ar întoarce ochii, nu vede nici o urmă a acelora care s-au dus. Din cauza aceasta, cei care nu cunosc adevărurile creștine cu privire la viața de veci, sunt cuprinși de suspinuri fără mângâiere, de plâns și tânguire mare, cu lacrimi deznădăjduite și nemângâiate. Rahila, spune Evanghelistul Matei, când plângea pentru moartea fiilor săi, se tânguia fără mângâiere. Dar pentru ce nu voia să se mângâie? Pentru că ea socotea că fiii ei morți au pierit cu totul. Și nu voia să se mângâie, pentru că îi socotea că nu mai sunt (Matei 2, 18). Cei care socotesc că sufletul este muritor și tăgăduiesc învierea morților, când moare iubitul lor prieten sau rudenia lor, nu află mângâiere, pentru că socotesc că cel care a murit a plecat cu totul și pentru totdeauna din mijlocul lor și cu aceasta a pierit pentru vecie.

   ​Creștinul crede însă cu tărie că Dumnezeu este dătătorul tuturor bunătăților, iar omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate face nimic. El are toată nădejdea chiverniselii și a stării lui bune, nu la oameni, ci la Dumnezeul cel atotputernic. Se mâhnește și el când moare rudenia și prietenul său. Plânge când vede zăcând mort pe binefăcătorul său, pe prietenul său, pe acela de care atârna cinstea și starea lui. Dar nu se mâhnește și nici nu plânge ca un deznădăjduit, nici nu se tânguiește sau se jelește ca cel care nu are nici o nădejde în Dumnezeu. Domnul a zis către văduva din Nain: „Nu plânge!“ (Luca 7, 13), adică nu plânge peste măsură, nu plânge ca cei ce nu au nădejde. Domnul n-a zis către văduvă să nu plângă nicidecum, și nici apostolul n-a zis ca să nu ne întristăm deloc. Firea omenească este aducătoare de lacrimi, dar credința oprește izvoarele lacrimilor. A murit tatăl meu și mama mea. Pentru aceasta firea omenească din mine varsă lacrimi, dar credința, dimpotrivă, îmi aduce mângâiere, spunându-mi: Tatăl tău și mama ta te-au părăsit, dar Domnul te-a luat ca fiu. Fratele meu și sora mea și rudeniile mele au murit; am rămas sărman și fără rudenii. Atunci firea mea omenească varsă lacrimi, dar credința șterge lacrimile mele, zicând: ai frate și soră pe Domnul Iisus Hristos, căci El a spus: „Oricine va face voia Tatălui Meu, Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră“ (Matei 12, 50). A murit iubitul meu prieten, binefăcătorul și sprijinitorul meu; am rămas sărman. Firea din mine varsă lacrimi, dar credința pune stavilă lacrimilor, zicându-mi: ai prieten și binefăcător și sprijinitor pe Domnul, Cel ce este atotputernic, căci El a zis: „Voi, prietenii Mei sunteți, dacă veți face câte Eu vă poruncesc vouă“ (Ioan 15, 14).

   ​Frați creștini, câtă mângâiere primește omul credincios, când plânge pentru rudenia sau prietenul mort, care zace înaintea ochilor lui cu trupul mort, fără suflare, în mormânt și în stricăciune, când crede că sufletul acelui trup este viu, se mișcă, se suie în cer și petrece în locașurile Domnului său cele nestricăcioase! Câtă mângâiere primește, când se întristează de despărțirea rudeniei sau prietenului, crezând că despărțirea este vremelnică și că va veni ceasul în care îl va vedea iarăși și va trăi împreună cu el, pururea, în Domnul. Pentru slava și odihna sufletului, celui plecat dintre noi, se împuținează întristarea de moartea și de stricăciunea trupului lui. Nădejdea reîntâlnirii îndulcește amărăciunea despărțirii, căci toți credem și nădăjduim „că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, se va pogorî din cer, și cei morți în Hristos vor învia, întâi. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, împreună cu dânșii vom fi răpiți în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh, și așa pururea cu Domnul vom fi“ (I Tesaloniceni 4, 16-17)

   ​Nici glasul care s-a auzit în Rama, nici plângerea, tânguirea și țipătul cel îndurerat al Rahilei, n-au ce căuta la îngropările și pomenirile credincioșilor adormiți, care și-au sfârșit viața în credință, pocăință și mărturisire, și s-au aflat, în ceasul cel de pe urmă al vieții lor, uniți prin împărtășirea Sfintelor Taine cu Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre. Pentru ce se fac plângeri și tânguiri multe? Pentru că a murit! Dar trupul doarme, iar sufletul este viu și priveghează, după cum ne spune Domnul, zicând : „Va veni ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu ; Și vor învia cei ce au făcut cele bune întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele în învierea osândei“ (Ioan 5, 28-29). Dacă au murit nespovediți și, neîmpărtășiți, atunci într-adevăr este nevoie de suspine și de lacrimi multe, mai cu seamă dacă s-a întâmplat aceasta din lenevirea sau obiceiul cel rău al celor plecați dintre noi, care, în loc să creadă că, după mărturisire și după împărtășirea cu dumnezeieștile Taine, de multe ori Dumnezeu, făcându-I-se milă, dăruiește sănătate bolnavului, dimpotrivă, ei cred că de se va mărturisi și se va împărtăși cu dumnezeieștile Taine, bolnavul moare. Atunci au rost, într-adevăr, suspinele și lacrimile cele amare, nu numai din partea rudeniilor și prietenilor, ci și din partea tuturor credincioșilor, împreunate cu rugăciuni și cu sfinte liturghii, aduse prea Înduratului Dumnezeu, ca să fie milostiv și îndurător față de cel mort.

   ​Lacrimile care se varsă pentru morți sunt trebuincioase și folositoare, numai atunci când, văzând trupul rudeniei sau al prietenului nostru mort, fără suflare, fără mișcare, putrezit în pământ și făcut mâncare viermilor, socotim că păcatul l-a adus în starea aceasta și că toate acestea sunt chinurile pedepsei pentru păcat și împlinirea dumnezeieștii porunci dată pentru păcat, care zice: „Pământ ești și în pământ vei merge!“ (Facere 3, 19). Dacă suspinăm din inimă și ne tânguim, vărsând lacrimi fierbinți, când vedem starea cea stricăcioasă a trupului omului, atunci suspinele și tânguirile sunt îndreptățite; atunci plânsul și lacrimile noastre aduc mult folos sufletului nostru, căci aceste lacrimi ne întorc pe noi de la păcat și ne îndeamnă la pocăință; aceste lacrimi spală sufletul nostru de întinăciunea păcatelor noastre și rodesc în noi sfințenia faptelor bune.

   ​Frați creștini, dacă ridicați mintea voastră, când vedeți un mort, la locul unde merge sufletul lui, și socotiți că omul acela, care zace mort înaintea voastră, a făcut lucruri rele și a murit nepocăit, iar după moartea lui, diavolii cei întunecați și nemilostivi, îi iau sufletul, mustrându-l, chinuindu-l și ocărându-l pe el; dacă socotiți că el, în ultima clipă, a căutat pocăința pe care de multe ori a defăimat-o în viață și că ar fi dorit să facă faptele bune, pe care niciodată nu le-a săvârșit, gândind că, în locul unde se duce, nu este nici pocăință, nici putința de a mai săvârși fapte bune; deci că a simțit chinul cel veșnic care-l va aștepta când Judecătorul cel înfricoșat va da hotărârea Sa, zicând: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui“ (Matei 25, 41); dacă socotiți acestea, când priviți mortul, și vă aduceți aminte de păcatele voastre și vă umiliți, vă pocăiți și vărsați râuri de lacrimi, atunci lacrimile voastre sunt binevenite și mântuitoare de suflet, după cum învăța Domnul nostru Iisus Hristos pe femeile care plângeau la moartea Lui, zicându-le: „Fiicele Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi să vă plângeți și pe copiii voștri!“ (Luca 23, 28). Amin.

   ​Bibliografie

   1. ​Proloagele de la Ohrida, Sfântul Nicolae Velimirovici.
   2. ​Sfânta Evanghelie după Luca (Luca 7, 11-16).
   3. ​Cazania sau Carte cu învățătură la Duminicile peste an, Tâlcuiri patristice și omilii bisericești.
   4. ​Epistolele Sfântului Apostol Pavel (I Tesaloniceni, I Corinteni).

   ​Autor: teolog și jurnalist Daniel Caranda

   Data: 18.10.2026