Pilda luminii din chilia pustnicului

 

​Se povestește că un tânăr dornic de învățătură și viață curată a urcat pe cărările abrupte ale Sfântului Munte Athos pentru a-l căuta pe Cuviosul Nicodim, cel numit „Purtătorul de Dumnezeu”. Îl își imagina pe marele dascăl ca pe un bărbat trufaș, înconjurat de mii de cărți scumpe și păzit de ucenici severi.

​Ajungând la chilia sa simplă din Capsala, tânărul a rămas încremenit. În pragul colibei stătea un bătrân îmbrăcat într-o rasă veche, peticită, cu picioarele desculțe, care curăța cu multă blândețe câteva măsline într-un blid de lemn.

​— Bine ai venit, frate! a grăit bătrânul cu un glas nespus de cald.

​Tânărul, uimit de simplitatea lui, l-a întrebat:

— Părinte, cum poți scrie atâtea cărți luminate și cum poți descurca atâtea taine ale credinței în această chiliuță întunecoasă, fără să ai aici nicio bogăție a lumii acesteia?

​Cuviosul Nicodim a zâmbit, a lăsat blidul deoparte și, arătând spre icoana Mântuitorului din colțul chiliei, în fața căreia pâlpâia o candelă mică, i-a răspuns:

— Fiule, cel ce adună în mintea sa învățăturile lumii fără a-L avea pe Hristos în inimă este ca un om care strânge lemne uscate în întuneric; nu se poate nici încălzi, nici nu poate vedea drumul. Dar cel ce Îl poartă pe Dumnezeu în sufletul său prin rugăciunea neîncetată nu mai are nevoie de lumina lumii, căci Însuși Hristos devine sfeșnicul minții sale. Cărțile pe care le vezi scrise nu sunt rodul iscusinței mele, ci sunt doar picăturile din oceanul de dragoste pe care Duhul Sfânt îl revarsă peste cel ce se smerește.

​Atunci, tânărul a înțeles că adevărata teologie nu se învață doar din slove, ci se naște din curăția inimii, iar Cuviosul Nicodim era cu adevărat un „Purtător de Dumnezeu”, un potir pământesc plin de rouă cerească.

​Autor, teolog și jurnalist: Daniel Caranda