Izvorul ascuns din inima Apusenilor

 

​Se spune că într-un sat izolat din Munții Apuseni, o secetă cumplită abătută peste ținut uscase toate fântânile, iar oamenii și animalele sufereau cumplit. Disperați, sătenii au pornit spre o mânăstire din vale, sperând că bătrânul arhimandrit al locului îi va putea ajuta.

​Când au ajuns, l-au găsit pe părinte săpând de unul singur în pământul pietros și uscat din curtea mânăstirii, sub soarele arzător. Sudoarea îi curgea pe chipul brăzdat de ani, dar ochii îi străluceau de o pace neclintită.

​„Părinte”, au strigat oamenii, „pământul e ca stânca, nu veți găsi apă aici! Rugați-vă mai bine să vină ploaia, căci altfel pierim cu toții!”

​Arhimandritul s-a oprit, s-a sprijinit în hârleț și le-a răspuns cu blândețe: „Fiii mei, rugăciunea fără jertfă și fără sudoare este ca o fântână fără adâncime. Dumnezeu trimite binecuvântarea Acolo unde omul își pune toată puterea și dragostea în lucrare. Nu de lipsa apei de la suprafață trebuie să ne temem, ci de seceta din inimile noastre, când uităm să ne jertfim pentru aproapele.”

​Zicând acestea, a mai lovit o dată pământul arid. În acea clipă, o șuviță de apă curată și rece a țâșnit cu putere din adâncuri, potolind setea tuturor celor prezenți. Minunea nu a stat doar în izvorul din stâncă, ci în faptul că, văzând jertfa și credința părintelui, inimile sătenilor s-au umplut din nou de speranță și dragoste.