Sfântul Mucenic Calinic din Gangra, Asia Mică

 

​A fost odată un tânăr ucenic care îl întreba pe duhovnicul său cu multă frământare:

— Părinte, cum pot înțelege porunca Mântuitorului de a-i iubi pe vrăjmași? Cum este cu putință ca un om aflat în suferință să binecuvânteze pe cel ce îi pricinuiește durerea?

​Bătrânul duhovnic a zâmbit cu blândețe și i-a răspuns:

— Fiule, dragostea creștinească nu se naște din firea omenească slăbită de păcat, ci din harul lui Hristos care locuiește într-o inimă curată. Amintește-ți de viața Sfântului Mucenic Calinic din Gangra, din Asia Mică. Pe când era dus spre moarte, încălțat cu încălțăminte de fier ce avea piroane ascuțite pe dinăuntru, silit să alerge sub bătaia bicelor, ostașilor din escortă li s-a făcut o sete cumplită. În arșița soarelui, slăbiți și deznădăjduiți, chinuitorii săi se prăbușeau la pământ. Sfântul Calinic, văzând suferința celor ce-i făceau rău, nu s-a bucurat de răul lor și nici nu a privit la piroanele din picioarele sale, ci i s-a făcut milă de ei. S-a rugat lui Dumnezeu, iar din piatra seacă a izvorât apă dulce, adăpându-și chinuitorii și salvându-le viața.

​Ucenicul a rămas tăcut, cu lacrimi în ochi, iar bătrânul a adăugat:

— Adevărata biruință a creștinului nu este răzbunarea, ci iertarea. Fântâna care a izvorât din stâncă pentru acei ostași a fost, de fapt, icoana dragostei ce izvorăște dintr-o inimă nevătămată de ură.

​Morala:

Adevărata credință se măsoară prin capacitatea de a face bine celor ce ne fac rău. Atunci când răspundem suferinței și prigoanei cu rugăciune și milă, transformăm stânca uscată a urii într-un izvor de har și iubire dumnezeiască.