De la omul pătimitor la omul pătimaș

 

​Punctul de plecare: Pilda celor doi datornici

​„De aceea, împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi începând să se socotească, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să fie vândut el, femeia, copiii și toate câte avea, și să se plătească. Deci căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria. Dar ieșind, sluga aceea a găsit pe un tovarăș al său, care-i datora sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl gâtuia zicând: Plătește-mi ce-mi ești dator!... Atunci stăpânul lui, chemându-l, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cuvenea oare ca și tu să ai milă de tovarășul tău, așa cum am avut eu milă de tine?”

(Sfânta Evanghelie după Matei 18, 23-33)

​Cununa creației și drama slujirii potrivnicului

​Dumnezeu l-a zidit pe om ca cunună și giuvaier al întregii Sale creații, înzestrându-l cu chipul Său cel sfânt, cu libertate, rațiune și o inimă capabilă de iubire veșnică. Omul a fost așezat în lume ca un preot al creației, menit să Îi aducă Ziditorului mulțumire, slujire și închinare. Însă cât de adâncă și de tragică este căderea noilor noștri pași!

​În loc să Îi slujească Făcătorului său, Care i-a dăruit suflarea de viață și L-a urmat până pe Lemnul Crucii pentru a-l răscumpăra, omul alege adesea, prin mândrie, judecată și neiertare, să se închine și să slujească potrivnicului lui Dumnezeu. De fiecare dată când refuzăm să iertăm, noi părăsim altarul iubirii dumnezeiești și ne așezăm în tabăra diavolului — vrăjmașul neamului omenesc —, împrumutând unealta lui cea mai de seamă: împietrirea inimii.

​Câtă amărăciune trebuie să fie în Cer când cununa creației alege să devină slugă a urii, închinându-se celui care caută doar să o piardă și să o desfigureze!

​Liniștea dinaintea cuvântului greu

​Înainte de a rosti un cuvânt greu, de a judeca, de a exclude un om dintr-o lucrare sau de a-l depărta definitiv din viața noastră, se cuvine să facem un popas de taină. Să închidem pentru câteva clipe ochii trupești, să ne liniștim mintea și să privim cu ochii sufletului la icoana Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cel Răstignit.

​Niciunul dintre noi nu este fără de păcat, iar datoria noastră față de Ziditorul este asemenea celor zece mii de talanți: imposibil de plătit prin propriile noastre puteri. Și totuși, El ne-a iertat totul pe Cruce.

​Dacă Hristos ne-a creat, dacă Hristos este Însăși Viața noastră și ne-a iertat necondiționat pe noi, oare tu — cel sau cea care ești creat, creată din pământ de Mântuitorul — nu îl vei ierta pe aproapele tău pentru o greșeală de o sută de dinari?

​În acea tăcere a inimii, privind spre Golgota, să ne punem întrebarea cea mai adâncă: „Doamne, ce voiesc eu să fac în această clipă? Să fiu și eu un soldat roman în armata lui Satan, bătând încă un piron în Trupul Tău, sau să scot un piron prin iertare și dragoste, ca să Te poți pogorî mai ușor și să înviezi în viața mea?”

​Crucea formală și mirajul neiertării

​Trăim de multe ori cu iluzia că evlavia noastră exterioară este suficientă pentru mântuire. Mergem la biserică, aprindem lumânări și facem semnul Sfintei Cruci zi de zi. Însă te-ai întrebat vreodată ce simți cu adevărat atunci când rostești rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”? Ce simți în adâncul inimii tale când buzele tale rostesc înfricoșătoarele cuvinte: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”?

​Ai conștientizat vreodată că, prin aceste cuvinte, tu Îi ceri lui Dumnezeu să te măsoare exact cu măsura cu care tu îl măsori pe fratele tău? Ai înțeles că neiertarea ta și ținerea minte a răului nu fac altceva decât să-ți agonisească neiertarea cea mare de la Hristos, întocmai ca slugii viclene din Evanghelie?

​Atunci când din inima noastră lipsesc iertarea și asumarea, crucea pe care o facem pe trupul nostru își pierde puterea sfințitoare și devine, în mod tragic, o cruce răstignitoare. În loc să scoatem piroanele din Trupul Tău, Mântuitorule, noi batem mereu altele noi. Fiecare respingere a aproapelui, fiecare privire împietrită și fiecare iertare oferită doar „pe jumătate” nu fac altceva decât să reia drama de pe Golgota.

​Piroanele bătute în inima aproapelui și rana Maicii Domnului

​Să ne imaginăm cum ar fi răsunat pe Căpățână una dintre cele șapte alocuțiuni ale Mântuitorului de pe Cruce, dacă ar fi fost umbrită de slăbiciunea umană: „Părinte, iartă-i, dar nu-i uita!”. Cât de stranie și de străină de Duhul lui Hristos este această formulare! Și totuși, fix așa iertăm noi. Iertăm cu condiții, păstrăm distanța, le reamintim celorlalți greșelile și îi eliminăm din viața noastră.

​Însă în Sfânta și Dumnezeiasca Taină a Spovedaniei, Hristos nu ne iartă pe jumătate. El nu ne pune pe o listă a celor „uitați”, ci ne spală desăvârșit păcatele, ne redă demnitatea de fii și ne oferă, din pură iubire, o nouă șansă.

​De câte ori ai iertat și ai dat cu adevărat o nouă șansă?

​Această stare de neiertare și indiferență străpunge Însuși Inima Maicii Domnului. Privește icoana Maicii Domnului „Ajunghiată” (Sfânta Mănăstire Vatoped) sau icoana Maicii Domnului „Cea cu șapte săgeți” (Prosliație / Îmblânzirea inimilor rele). Fiecare neiubire, fiecare prefăcătorie, fiecare interes ascuns și fiecare falsă iubire pe care le manifestăm față de aproapele nostru sunt întocmai ca acele săgeți și lovituri de cuțit care sângerează Chipul Preacuratei.

​Omul din fața ta — cel pe care te supări, cel pe care îl consideri nevrednic sau cel pe care îl dai afară — poartă în el chipul lui Hristos și lacrima Maicii Domnului. În drumul nostru spre Veșnicie, omul este purtătorul celor cinci răni ale sufletului: respingerea, abandonul, trădarea, nedreptatea și umilirea. Când noi răspundem la aceste răni bătând în inima aproapelui cei patru piroane ale neiertării, lipsei de iubire, lipsei de asumare și prefăcătoriei împletite cu falsa iubire și interesul personal, nu facem altceva decât să-L alungăm pe Dumnezeu din noi înșine și să slujim vrăjmașului.

​Paradoxul Mântuirii: Binele tainic făcut celui alungat

​Există însă un adevăr tainic și cutremurător în iconomia mântuirii. Atunci când noi, din mândrie și neiertare, îl nedreptățim pe un om, nu-i dăm o nouă șansă și îl alungăm, credem că l-am distrus sau că l-am pedepsit. În realitate, prin neiertarea noastră, noi îi facem aceluia un mare bine duhovnicesc. Prin răbdarea nedreptății și prin suferința pe care i-o pricinuim, noi îi asigurăm acelui om un loc în Rai, dându-i, fără să vrem, o șansă la mântuire și la cununa muceniciei tăcute.

​Cât despre noi? Prin refuzul de a ierta, ne luăm singuri dreptul de a fi iertați. A-l respinge pe fratele tău înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. A nu-i da o nouă șansă înseamnă a refuza Șansa pe care Hristos ți-o dă la fiecare Liturghie și la fiecare Spovedanie.

​Oare te-ai întrebat vreodată: prin viața ta și prin felul tău de a trăi, tu unde ți-ai agonisit un loc? Vei fi iertat și mântuit sau poate vei fi osândit?

​Privește din nou spre Cruce și întreabă-te din adâncul inimii: „Doamne, nu cumva și eu Te-am supărat? Nu cumva și eu am bătut un piron în Trupul Tău prin felul în care l-am privit, l-am judecat și l-am respins pe aproapele meu?”

​Iar acum, la capătul acestui popas duhovnicesc, privește sincer în adâncul propriului tău suflet și întreabă-te: Tu, cel sau cea care citești acest articol, cine ești: judecătorul, judecatul sau păgubașul?

​Listă Bibliografică

• ​Sfânta Scriptură (Ed. Institutului Biblioc și de Misiune Ortodoxă):
  • ​Evanghelia după Matei (cap. 18, 21-35 — Pilda datornicului nemilostiv; cap. 5, 23-24; cap. 6, 12-15).
  • ​Evanghelia după Luca (cap. 23, 34 — Cuvintele Mântuitorului pe Cruce).
  • ​Epistola I a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (cap. 4, 20).
• ​Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), Ed. IBMO. (Despre om ca cunună a creației, Taina aproapelui și tâlcuirea Pildei datornicului nemilostiv).
• ​Sfântul Sofronie Saharov, Așează-ți mintea în iad și nu deznădăjdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia. (Despre iubirea de vrăjmași ca măsură a mântuirii).
• ​Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești VI: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București.
• ​Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Ed. Basilica, București.
• ​Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I (Despre Om și Creație) și Vol. III (Despre Taine), Ed. IBMO.
• ​Sfintele Icoane ale Maicii Domnului:
  • ​Icoana Maicii Domnului „Îmblânzirea inimilor rele” (Cea cu șapte săgeți).
  • ​Icoana Maicii Domnului „Ajunghiata” (Esfagmeni, Mănăstirea Vatoped, Sfântul Munte Athos).