Cuviosul Anatolie al II-lea de la Optina

 

​Un tânăr frământat de greutățile vieții și de zgomotul lumii a venit într-o zi la Mănăstirea Optina, căutând cuvânt de folos de la Bătrânul Anatolie. Cu lacrimi în ochi, tânărul s-a tânguit:

— Părinte, simt că valurile vieții mă doboară. Oamenii sunt răi, grijile mă apasă, iar sufletul meu este plin de neliniște. Cum pot să-mi păstrez credința și bucuria în mijlocul atâtor suferințe?

​Cuviosul Anatolie l-a privit cu o dragoste nemăsurată, i-a pus mâna pe cap cu blândețe și i-a răspuns cu zâmbetul său luminos:

— Fiule, caută să privești viața ca pe o succesiune de anotimpuri duhovnicești. Fără iarnă nu ar exista primăvară, iar fără primăvară nu am avea căldura verii. Așa rânduiește Dumnezeu și în sufletul nostru: ne dă mai întâi puțină mângâiere, apoi ne îngăduie puțină durere și necaz, pentru ca, pas cu pas, să ne împletească calea mântuirii. Dacă soarele ar dogori neîncetat, totul pe pământ s-ar usca și ar pieri. Tot așa, dacă am avea doar bucurii fără de sfârșit, sufletul nostru s-ar mândri și s-ar îmbolnăvi.

​Bătrânul l-a binecuvântat și a adăugat:

— Încrede-te întru totul în voia Domnului! La sfârșitul vieții tale nu-I vei mulțumi lui Dumnezeu doar pentru zilele senine, ci mai ales pentru suferințele și necazurile care te-au curățit și te-au apropiat de Cer.

​Auzind aceste cuvinte, tânărul a simțit cum toată greutatea din piept i se risipește, înlocuită de o pace adâncă și neclintită.

​Morala:

Încercările și suferințele din viața credinciosului nu sunt semne ale părăsirii lui Dumnezeu, ci instrumente prin care El ne curățește și ne crește duhovnicește. Pr primirea lor cu răbdare și credință, transformăm durerea vremelnică într-un pod către bucuria veșnică a Împărăției Cerurilor.