Pilda generalului și a comorii refuzate

 

​Se povestește că în vremurile de demult, când războiul pârjolea pământurile din sudul Dunării, un general puternic și victorios a intrat în satul Basarabi. Oamenii fugiseră din calea armatelor, lăsând în urmă doar bordeiele goale. Căutând prin biserica părăsită a satului, soldații au găsit o raclă simplă din lemn, în care se odihneau moaștele întregi și frumos mirositoare ale unui cuvios păstor de neam valah, Sfântul Dimitrie.

​Generalul, om cu frică de Dumnezeu, a poruncit ca racla să fie luată în cortegul său militar, dorind să o ducă în țara lui ca pe un trofeu de mare preț, o binecuvântare pentru propria patrie. Gândea în sinea lui: „Această comoară cerească va aduce slavă imperiului meu!”

​Însă, când cortegiul a ajuns la porțile Bucureștiului, generalul a fost întâmpinat de un mitropolit evlavios și de un negustor credincios, Hagi Dimitrie. Aceștia nu au venit cu arme, nici cu aur, ci s-au plecat până la pământ în fața generalului, rugându-l cu lacrimi:

— Luminate stăpân, țara noastră este arsă de vii, poporul este sărăcit și plin de răni din pricina războiului. Lasă-ne nouă acest sfânt, căci este din neamul nostru. Nu ne lăsa fără mângâiere!

​Generalul s-a uitat la racla sfântului, apoi la mulțimea de credincioși care plângea. În acea clipă, o pace adâncă i-a inundat inima și a înțeles un mare adevăr duhovnicesc: Sfinții nu aparțin celor puternici prin sabie, ci celor care îi cheamă cu smerenie și dragoste. Tăria unui popor nu stă în averi, ci în ocrotirea pe care cerul o oferă celor prigoniți. Cu inima înmuiată de har, generalul a coborât racla din căruța sa militară și a dăruit-o Mitropoliei.

​Din acea zi de iulie a anului 1774, Sfântul Dimitrie nu a mai părăsit Bucureștiul. Ori de câte ori au venit molime, incendii sau prigoane, sfântul a rămas neclintit pe dealul podoabei sale, demonstrând că cea mai mare biruință nu se câștigă pe câmpul de luptă, ci pe genunchi, în rugăciune.

​Autor, teolog și jurnalist: Daniel Caranda