„Călătoria spre Împărăție: De la fapta bună la mântuirea sufletului.”

 

 Motto: „Acum eu călătoresc la Părintele ceresc, bune sau rele să iau, seama de toate să dau.”

​Dumnezeu este iubire, iar creația sa este o manifestare a acesteia. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe unicul său fiu, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

​Omul este o ființă comunitară, sociabilă, însă mântuirea sa se câștigă individual. Iată că poziția socială și bunurile materiale rămân pe pământ. „M-am uitat în morminte și am văzut oase goale. Oare cine o fi bogatul, cine o fi săracul, dreptul sau păcătosul?”

​Mânia, în diferitele sale etape, poate fi o piedică în calea iubirii dacă nu este gestionată corect. Iertarea este poarta către iertarea divină. Deși oamenii, chiar și în zilele noastre, cred că Împărăția lui Dumnezeu se câștigă prin a merge duminical la sfânta biserică, trebuie să arătăm că viața cea de veci se câștigă, în primul rând, la fel ca și mântuirea, prin faptele noastre. Mersul la biserică nu ne asigură locul în Împărăția cerurilor, cum nu o face, de la sine, nici chiar primirea înfricoșătoarei lui Hristos taine – sfânta spovedanie și sfânta împărtășanie.

​Ceea ce asigură mântuirea este grija de darul divin, adică grija de suflet, care va fi subiect comun la Înfricoșătoarea Judecată și pentru mireni, și pentru preoți. Diferența este că preoții, fie ei monahi sau de mir, vor răspunde atât pentru viața lor proprie, cât și pentru viața obștii ce le-a fost dată în grijă prin Sfântul Agnes la Taina Hirotoniei.

​Dacă omul găsește, de obicei, scuze sau motive pentru a nu ierta sau pentru a nu se întoarce la o persoană care a greșit – prin expresii celebre precum „să-l ierte Dumnezeu”, „uit, dar nu iert” sau, și mai grav, „mai este vreme” (fără să știm cine se mai trezește dimineața: pârâtul sau cel căruia i s-a greșit) – Hristos nu găsește niciodată vreo scuză pentru a nu ierta pe cel care își dorește cu adevărat iertarea. Sfinții Părinți ne arată că până și o jumătate de zi de plâns și căință din suflet pot reprezenta plata suficientă pentru o viață în mântuire și sfințenie, lăsându-ne ca pildă paralela cu Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca.

​De obicei, răspunsurile noastre nu sunt fundamentate, ci doar argumentate egoist („pentru că”, „fiindcă”, „dacă”). Mai mult, omul Îl ia adeseori pe Dumnezeu în deșert prin expresia „pe cuvânt de onoare”, uitând legătura sacră dintre cuvânt și Cel care este Însuși Cuvântul – Fiul lui Dumnezeu, așa cum zice Sfânta Scriptură: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

​Este o imensă datorie să ne jertfim pentru aproapele. Dacă Hristos a mers până la jertfa supremă pentru noi, pentru mântuirea noastră și restabilirea relației cu Tatăl, cum se face că noi, oamenii creați de El, nu putem merge nici până la o jertfă banală? Preotul este doar un martor, iar Hristos Însuși este garantul iertării. Însă, ca dovadă de profundă smerenie și înțelegere a acestei Taine, niciodată după Sfânta Împărtășanie nu trebuie sărutate nici potirul și nici mâna preotului, pentru că Cel primit este Hristos, iar mulțumirea trebuie să meargă direct la El, preotul fiind doar instrumentul divin.

​Găsești articolul complet și continuarea sa pe blog, la adresa menționată în primul comentariu.

​Listă biografică / Bibliografie

• ​Sfânta Scriptură – Evanghelia după Ioan (Cap. 3, 16; Cap. 1, 1).
• ​Slujba Înmormântării – Cântările de umilință ale Sfântului Ioan Damaschin.
• ​Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca – Model de pocăință și iertare radicală.
• ​Scrierile Sfinților Părinți – Despre valoarea lacrimilor de pocăință și responsabilitatea preoției.

​Autor: teolog și jurnalist Daniel Caranda

Buzău, 6 iulie 2026