ARHIMANDRITUL DOMETIE MANOLACHE Mânăstirea Râmeț–Alba (1924–1975)

 

​a. Viața

​Cuviosul arhimandrit Dometie a fost un iscusit duhovnic al Mânăstirii Râmeț și un preot misionar de mare preț al monahismului românesc.

​S-a născut în comuna Bălănești–Buzău. Dorind să slujească toată viața Biserica lui Hristos, a urmat Seminarul Teologic din Buzău. Între anii 1945–1949 a urmat teologia și s-a făcut călugăr la Mânăstirea Prislop–Hațeg. Apoi, primind preoția, a fost stareț și preot misionar timp de zece ani în câteva sate și mânăstiri din Ardeal, ca: Prislop și Afteea–Hațeg, Piatra Fântanele – Năsăud, Dragomirești–Maramureș și Ciolanu–Buzău.

​În anul 1959 s-a stabilit ca duhovnic la Mânăstirea Râmeț și preot misionar în satele mocanilor din Munții Apuseni. După 26 de ani de totală dăruire și slujire a monahismului și Bisericii, arhimandritul Dometie s-a mutat la odihna cea de veci, în vara anului 1975.

​b. Fapte și cuvinte de învățătură

1. ​Acest neobosit călugăr și preot al Bisericii lui Hristos a trăit o aleasă viață duhovnicească, a vestit Evanghelia celor care n-o înțelegeau și s-a jertfit cu trup și suflet pentru mântuirea altora. Timp de 20 de ani a mărturisit și a apărat cu mult zel credința ortodoxă în Transilvania lovită de secte, ca un adevărat apostol al zilelor noastre.
2. ​Spun ucenicii săi că s-a nevoit mult în satele în care a slujit, pentru a aduce în staulul Bisericii lui Hristos pe creștinii dezbinați, învățându-i că toți suntem una în Hristos și că avem o credință, un botez și o patrie – Împărăția lui Dumnezeu. Astfel a întors la Biserica mamă pe mulți fii rătăciți.
3. ​Părintele Dometie mărturisea Ortodoxia nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta. Că era un adevărat ucenic al lui Hristos. La cuvintele sale părintești adăuga multă milostenie, rugăciuni cu lacrimi de zi și de noapte, bunătate, răbdare, adâncă smerenie și totală dragoste. Prin acestea toate covârșea inimile credincioșilor, câștiga pe cei slabi în credință, rușina pe hulitori și semăna peste tot bucurie, unitate și nădejde de mântuire.
4. ​Cuviosul Dometie era și un neostenit slujitor al sfântului altar. Permanent zăbovea în biserică, săvârșea cele sfinte cu mare credință, predica cu timp și fără timp, mustra și mângâia pe toți, nu lipsea niciodată de la Sfânta Liturghie și ieșea de la slujbă iluminat la față.
5. ​Spun iarăși ucenicii săi că părintele Dometie era un duhovnic foarte căutat și un iscusit povățuitor de suflete. Avea peste tot fii duhovnicești care îl ascultau și trăiau după sfaturile lui. Mai ales în posturi și sărbători veneau la mânăstire, se spovedeau, primeau Sfintele Taine, cereau binecuvântare și se întorceau mângâiați la casele lor.
6. ​Cât timp a fost părintele Dometie preot misionar și stareț în Transilvania a înnoit viața duhovnicească în fiecare lăcaș, bine chivernisind casa lui Dumnezeu. În orice mânăstire în care slujea, lăsa în urmă biserici frumos împodobite, slujbe după rânduială, chilii noi, numeroși fii duhovnicești și multă dragoste și armonie.
7. ​Ceea ce a încununat sufletul părintelui Dometie a fost activitatea sa duhovnicească, dusă până la jertfa de sine, în Mânăstirea Râmeț din Munții Apuseni. El este un mare ctitor al acestui lăcaș străbun. În cele două decenii de nevoință și răbdare, de smerenie și dăruire, de bucurii și lacrimi la Râmeț, părintele Dometie a lăsat monahismului românesc o obște cu 40 de călugărițe bine organizată, întemeiată pe ascultare și dragoste.
8. ​Spun fiii săi duhovnicești că părintele Dometie era sufletul Mânăstirii Râmeț. Zilnic săvârșea Sfânta Liturghie, la care lua parte toată obștea. Zilnic era înconjurat de călugări și mireni, de sănătoși și de bolnavi, de tot felul de oameni care doreau să-l vadă și să-i vorbească. Iar el cu mare dragoste se jertfea pentru fiecare, mângâind, odihnind și hrănind pe toți. Apoi împărțea tuturor cu bunăvoință ultima bucată de pâine, ultimul loc de dormit, ultima cămașă din chilie. Iar părintele, cu cugetul împăcat, ațipea câteva ceasuri în biserică sau afară pe coridoare.
9. ​Părintele Dometie învăța lumea și pe călugărițe cu multă autoritate duhovnicească, dar în același timp cu blândețe și înțelepciune.

​Odată zicea către maici:

​– Nu este lucru mare a face școală și a spune multe cuvinte. Dumnezeu cere de la noi fapte bune și inimă curată.

10. ​Altă dată iarăși spunea către călugărițe:

​– Maicilor, să rupem legătura cu plăcerile păcătoase și să ne vedem de sfânta noastră călugărie. Că cine pune mâna pe coarnele plugului și se uită înapoi nu este vrednic de Mine – zice Mântuitorul (Luca 9, 62). Să se contopească inima noastră cu inima lui Iisus Hristos. Să ardem pentru dragostea de Dumnezeu, cum arde o lumânare în sfeșnic. Apoi încheia cu aceste cuvinte: Râvna casei Tale, Doamne, mă va mistui (Ioan 2, 17) și îndată începea a lăcrima.

11. ​Zicea odată către ucenicii săi:

​– Nimic în viață călugărului nu este mai de cinste și mai odihnitor, decât să știe a face orice ascultare, fără cea mai mică cârtire. Apoi încheia, zicând:

​– Să mă credeți că sunt fericit!

12. ​Altă dată iarăși zicea:

​– Dacă aș putea să-mi revăd tot scrisul meu, l-aș rezuma la o singură frază: Crede, nădăjduiește, smerește-te și iubește pe Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă toată taina mântuirii și fericirii noastre.

13. ​Pe călugărițele din mânăstire așa le învăța:

​– Maicilor și surorilor, viața noastră trebuie să fie o continuă rugăciune. Sunt nemulțumit de sfințiile voastre că nu slujiți și nu cântați lui Dumnezeu cu mai multă râvnă. Că noi trebuie să ardem pentru dragostea Lui. Nu suntem pentru rugăciuni lungi și cu mintea împrăștiată. Ci să facem rugăciuni scurte. Dar în acele momente, ființa noastră, mintea, inima și voința să fie unite cu Dumnezeu prin dragoste.

14. ​Iarăși le zicea:

​– Cine crede că vine la mânăstire ca să trăiască mai comod și fără griji, acela greșește, neștiind scripturile vieții călugărești, nici taina cea mare ce ancorează viața la cer.

15. ​Apoi adăuga:

​– Nimbul de lumiă în care se prezintă tot cadrul vieții călugărești este dumnezeiesc, și fericiți sunt cei ce rămân în acest cadru până la sfârșit, fără nici un compromis. Fericiți sunt de trei ori că s-au făcut vrednici de cununa cea neveștejită a slavei și n-au trăit degeaba pe pământ. Ei sunt ca pomii răsădiți la marginea apelor. Pentru aceia se va odihni cu adevărat Duhul lui Dumnezeu și întreaga Sfântă Treime își va face lăcaș în sufletele lor.

16. ​Zicea iarăși părintele Dometie:

​– Numai a unora ca acestora le este viața fericită, care din pruncia călugărească s-au întraripat cu dumnezeiescul dar al curăției totale trupești și sufletești. Pentru ei nimic nu este greu și nimic necurat. Că zice Sfântul Pavel că pentru cei curați toate sunt curate și sfinte. Pentru ei nimic nu este greu, căci toate le pot în Iisus Hristos care este veșnic cu ei.

​Domnul ne vrea să fim întregi ai Lui. Întregi la minte și întregi la trup.

17. ​După o nevoință și o dăruire totală ca aceasta, părintele Dometie a fost chemat la odihna cea de veci. Deci, săvârșind dumnezeiasca Liturghie și dând tuturor învățătura cea mai de pe urmă, pe când aducea alimente în spate peste munte însoțit de obște, s-a așezat jos cu ochii către cer și și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Era Duminică, 6 iulie, 1975.

​Așa a trăit și așa s-a jertfit părintele Dometie, duhovnicul moților din Munții Apuseni! 283

​Aparat Bibliografic

• ​Patericul sau cuvinte ale Sfinților Bătrâni, text de referință pentru învățătura, trăirea și transmisiunea paternal-duhovnicească în monahismul ortodox.
• ​Viețile Sfinților și Cronici ale Duhovnicilor Români, documente de arhivă privitoare la renașterea monahală din Transilvania de după mijlocul secolului al XX-lea.
• ​Arhiva Istorică a Mânăstirii Râmeț (Alba), mărturii și însemnări ale ucenicilor Arhimandritului Dometie Manolache.
• ​Epistolele Sfântului Apostol Pavel (Noul Testament), repere fundamentale invocate în predicile părintelui despre curăție și jertfă în Hristos.