Taina Smereniei și a Ascultării

 

​În vremurile de demult, când codrii Bucovinei ascundeau sihaștri cu viață sfântă, un tânăr ucenic a venit la chilia unui bătrân avvă, cerându-i cuvânt de mântuire.

​— Părinte, a întrebat ucenicul, cum poate un om care a primit cinste de la oameni, ridicat în scaune înalte și lăudat de popor, să nu-și piardă curăția sufletului și să rămână neatins de mândrie?

​Bătrânul l-a privit cu blândețe, a luat un vas plin cu apă curată și l-a pus în bătaia soarelui. Apa a început să strălucească, reflectând lumina cerului. Apoi, avva a luat vasul și l-a dus înapoi în chilia întunecoasă, zicând:

​— Vezi această apă? Cât timp a stat în lumină, a strălucit și a primit căldura soarelui. Când am adus-o în umbră, a rămas aceeași apă simplă și rece. Ea nu a păstrat nimic pentru sine din fala soarelui, ci doar s-a lăsat traversată de lumină.

​Așa a fost și marele ierarh al Moldovei. Când Dumnezeu l-a chemat din adâncul pădurii să poarte cârja de episcop, el a primit ascultarea nu ca pe o mărire pământească, ci ca pe o slujire în lumina lui Hristos. Iar când trupul i-a slăbit, s-a întors în singurătatea chiliei, îmbrăcând schima cea mare și lăsând în urmă toată cinstea lumii ca pe o haină împrumutată. Smerenia adevărată nu stă în locul în care te afli, ci în priceperea că tot ce ai bun aparține Soarelui Dreptății, iar tu rămâi doar un vas de lut.