Profunzimea Cuvântului Care Creează

 

​Precum nu se poate pune stavilă șuvoiului de apă ce se prăvălește din tăriile cerului, tot așa nu s-a putut pune stavilă puterii creative a lui Dumnezeu. Profunzimea Cuvântului Care Creează nu stă în faptul că Dumnezeu rostește ceva în sens omenesc, ci în realitatea că rostirea Lui este însăși puterea ontologică ce aduce ființa în existență de la neființă (creatio ex nihilo).

​Psalmul 33:9 (32:9 în versiunea Septuaginta) nu descrie un simplu proces cosmogonic, ci dezvăluie un adevăr teologic fundamental: la Dumnezeu, cuvântul nu este sunet, nu este informație trecătoare și nu este doar un instrument de comunicare, ci este act pur. Când Dumnezeu spune, nu se produce o reacție, ci se instituie realitatea. Existența nu apare ca un răspuns autonom, ci ca rezultat direct și imediat al voinței Lui ipostaziate și exprimate.

​Voința divină ca act și stabilitate a creației

​Aici se află profunzimea de nepătruns: Dumnezeu nu creează prin efort, nu prin mijloace preexistente, nu prin transformare demiurgică sau evoluție de la sine, ci prin simpla voință exprimată. Cuvântul Lui este voință activă, inițiativă absolută și Începutul a toate. Este momentul în care ceea ce nu era deloc începe să fie în chip real.

​„A zis” nu este o formulă poetică, ci o declarație dogmatică despre modul în care ființa își primește originea. „A poruncit” nu este o metaforă antropomorfică, ci o afirmație despre modul în care ordinea se așază, structura se fixează, iar realitatea se stabilizează sub pronia Divină.

​Textul psalmic ne arată clar că lumea nu este rezultatul hazardului, nici al necesității oarbe și nici al unui mecanism impersonal. Lumea este rodul unei Voințe Personale care Se exprimă din iubire. Existența nu este autonomă, nu este accidentală și nu este auto-suficientă; ea reprezintă răspunsul inevitabil al realității create la Cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce există își are temelia veșnică în rostirea Lui. Nimic nu este întâmplător, nimic nu este fără sens, nimic nu este fără o intenție teleologică bine definită.

​Cuvântul lui Dumnezeu nu doar aduce ființa din neant, ci o și fixează în legile ei profunde. El creează și statornicește, inițiază și ordonează, dă viață și dă formă. În acest adevăr se întâlnesc începutul și stabilitatea, originea și structura, voința și ordinea. Teologic, creația se împlinește nu prin instrumente exterioare, ci prin autoritate absolută; nu prin procese temporale laborioase, ci prin putere necreată; nu prin mijloace create, ci prin Cuvântul Veșnic.

​Dependența ontologică și mișcarea către Logos

​De aici se deschide o întrebare profundă pentru conștiința umană: dacă realitatea există pentru că Dumnezeu a vorbit, atunci ce înseamnă pentru noi faptul că Dumnezeu continuă să ne vorbească? Dacă ființa a apărut prin Cuvânt, ce taină se descoperă atunci când Cuvântul Se face trup? Dacă ordinea s-a statornicit prin poruncă, ce înseamnă porunca Lui în viața spirituală a omului?

​Actul creației nu este un simplu eveniment istoric consumat, ci o manifestare continuă a prezenței lui Dumnezeu în raport cu lumea. Creația nu este o operă abandonată de meșter, ci o consecință directă a prezenței Lui active. „El a zis” indică o iradiere a voinței divine în afara ei, o extindere a iubirii Sale în spațiul non-existenței, care devine existență prin simpla Lui prezență dătătoare de viață.

​Teologic, ființa creată rămâne dependentă ontologic de Dumnezeu în fiecare clipă a existenței sale:

• ​Sustenabilitatea: Ceea ce „s-a făcut” nu se poate desprinde de Cel ce a făcut.
• ​Statornicia: Ceea ce „s-a statornicit” nu se poate stabiliza fără Cel ce statornicește permanent lumea prin energiile Sale necreate.
• ​Relația: Lumea nu este un obiect separat de Creator, ci o stare de dependență totală și participativă.

​Ordinea lumii nu este rezultatul unei legi naturale oarbe, ci expresia fidelității și stabilității voinței lui Dumnezeu. Această perspectivă deschide inevitabil drumul spre Teologia Logosului. Cuvântul prin care „s-a făcut” lumea este Același Cuvânt (Logosul) care intră direct în istorie.

​Actul creației și actul revelației sunt două momente ale aceleiași realități: Dumnezeu Care Se comunică pe Sine. În creație, Se comunică în ființă; în revelation, Se comunică în istorie; în Întrupare, Se comunică deplin în Persoană. Mântuirea nu este altceva decât o nouă inițiativă a aceleiași voințe iubitoare: Dumnezeu Care aduce ființă din neant este Același Dumnezeu Care aduce viață veșnică din moarte.

​Listă biografică

• ​Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, în vol. „Scrieri. Partea întâi” (PSB 15), Editura Institutului de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – o lucrare fundamentală pentru înțelegerea legăturii dogmatice dintre actul Creației prin Logos și rezidirea lumii prin Întrupare.
• ​Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului de Misiune al BOR, București – esențială pentru teologia rațiunilor create (logoi) și dependența ontologică continuă a lumii de Logosul divin.
• ​Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1 (Secțiunea despre Creație și Pronia divină), Editura Institutului de Misiune al BOR, București – pentru aprofundarea conceptului de creație ca act al voinței personale a lui Dumnezeu și respingerea panteismului sau a hazardului cosmologic.

​Date despre autor

​Autor: Alexandru Ispas, București, 10 iulie 2026