Pilda Fântânii și Cerul din Inimă

 

A fost odată un bătrân duhovnic la o mănăstire din munți, la care veneau mulți oameni împovărați de griji și neliniști. Într-o zi, un tânăr frământat de gândurile despre ce va aduce ziua de mâine l-a întrebat pe bătrân:

— Părinte, cum pot să-mi găsesc pacea în inimă când totul în jur este nesigur și se schimbă de la o zi la alta?

Bătrânul l-a dus pe tânăr în grădina mănăstirii și i-a arătat o fântână adâncă. — Privește în fântână, i-a spus el. Ce vezi?

Tânărul s-a aplecat, dar apa era tulburată de o frunză ce tocmai căzuse. — Nu văd nimic, părinte, doar umbre și apă tulbure.

— Așteaptă puțin, a zis bătrânul cu blândețe.

După câteva clipe de tăcere, frunza s-a oprit pe marginea fântânii, iar apa s-a liniștit complet. — Acum ce vezi? a întrebat duhovnicul.

— Îmi văd chipul și cerul senin oglindit în apă, a răspuns tânărul.

Bătrânul a zâmbit și i-a spus: — Vezi tu, frate, așa este și inima omului. Când este frământată de grijile lumii, de frică și de îndoieli, nu poate reflecta chipul lui Dumnezeu și nici lumina Lui. Dar când te oprești, când îți pui nădejdea în Domnul și rostești rugăciunea din adâncul sufletului, apa inimii tale se liniștește. Doar într-o inimă liniștită se poate oglindi cerul.

Morală: Sufletul tulburat de grijile și frământările lumii nu poate reflecta lumina și pacea dumnezeiască. Doar prin oprirea din alergarea zilnică, prin rugăciune și încredere deplină în Dumnezeu, inima se liniștește și devine o oglindă curată în care se pot vedea chipul creator și cerul cel senin.