Lumina din Valea Oaselor Uscate

 

​În vremea captivității babilonice, un tânăr iudeu, doborât de deznădejde și de apăsarea depărtării de casă, mergea abătut pe malul râului Chebar. Privind spre cerul străin, el se întreba cu amărăciune:

— Cum mai poate Dumnezeu să ne ridice din această moarte duhovnicească? Suntem ca niște oase uscate, fără suflare și fără nicio nădejde.

​Auzindu-l, un bătrân sihastru care purta în inima sa învățăturile Sfinților Părinți i-a spus cu multă blândețe:

— Vezi tu, frate, Sfântul Prooroc Iezechiel nu a privit doar la dărâmarea Ierusalimului, ci a privit prin ochii credinței către Slava lui Dumnezeu. Când Domnul l-a dus în mijlocul văii pline de oase uscate și l-a întrebat: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?”, Iezechiel nu a lăsat îndoiala să-i cuprindă inima, ci a răspuns: „Doamne Dumnezeule, Tu știi!”. Iar când Proorocul a strigat cuvântul Domnului, Duhul a intrat în ele și au înviat.

​Bătrânul a privit adânc în ochii tânărului și i-a descoperit tâlcul cel mare:

​Morala pildei:

Oricât de uscat, pustiit și doborât de păcat ar părea sufletul omului, el nu este niciodată cu adevărat mort dacă își întoarce privirea spre Dumnezeu. Adevărata moarte nu este necazul sau căderea, ci deznădejdea care ne face să credem că Dumnezeu nu ne mai poate învia. Acolo unde omul vede doar un sfârșit, Harul Duhului Sfânt aduce un nou început, reînviind inima prin pocăință și credință neclintită.

​Uimit de aceste cuvinte, tânărul a simțit cum pacea și nădejdea îi umplu din nou sufletul, înțelegând că nicio inimă nu rămâne uscată atunci când chemarea Domnului o atinge.