Păstorul din codrii Sevastiei și lacrimile pustiei

 

​În vremurile de demult, când păgânismul încerca să stingă lumina Evangheliei prin sabie și foc, într-o mică mănăstire ascunsă în munții din apropierea Sevastiei Armeniei, trăia un bătrân episcop pe nume Atinoghen. Alături de el se aflau zece ucenici credincioși, care învățau de la blândul lor păstor cum să preschimbe fiecare clipă a vieții într-o rugăciune vie și curată.

​Într-o zi, pe când bătrânul episcop era plecat pentru o trebuință a obștii, ostașii dregătorului Filomarh au năvălit în mănăstire. Negăsindu-l pe învățător, i-au legat pe cei zece ucenici și i-au târât în cetate pentru a-i sili să jertfească idolilor de piatră.

​Când Sfântul Atinoghen s-a întors și a găsit chilia goală, inima i s-a strâns de durere, dar nu pentru viața trupului lor, ci din grija ca nu cumva vreunul dintre tinerii săi ucenici să cadă în ispită de frica chinurilor. În timp ce plângea în fața Sfintei Cruci, o cerboaică din sălbăticie, pe care sfântul o hrănea uneori din palmele sale, a alergat spre el. Animalul s-a așezat la picioarele lui și a început să verse lacrimi curate, ca și cum ar fi simțit, prin simțirea lăsată de Dumnezeu, marea încercare ce se abătuse asupra casei creștine.

​Văzând lacrimile necuvântătoarei, Sfântul Atinoghen a înțeles că până și firea sălbatică plângea cruzimea oamenilor păgâni. A mângâiat cerboaica, a binecuvântat-o cu semnul crucii și i-a dat drumul în desișul codrilor, zicându-i: „Mergi în pace!”. Apoi, fără nicio ezitare, bătrânul păstor a pornit degrabă spre cetate. Nu fugea de moarte, ci alerga să fie alături de fiii săi duhovnicești, să-i îmbrățișeze și să le dea curaj pe drumul martiriului.

​Intrând de bunăvoie în temniță, s-a bucurat văzându-i pe ucenici neclintiți în credință. A doua zi, tinerii au primit cu demnitate tăierea capului. Sfântul Atinoghen, după ce a îndurat bătăi cumplite în timpul cărora s-a auzit Însuși Glasul Domnului întărindu-l, a cerut o singură îndurare de la călăi: să fie executat în mănăstirea sa, acolo unde își crescuse ucenicii pentru Cer.

​Întors sub pază la locul nevoinței, cerboaica l-a întâmpinat din nou, plângând în hohote. Sfântul a binecuvântat-o ca în fiecare an, la ziua pomenirii lor, seminția ei să aducă un pui la mănăstire, ca mărturie a legăturii dintre harul divin și întreaga creație. Apoi, plecându-și capul sub sabie, s-a mutat la Domnul în anul 311, lăsând în urmă o minune ce s-a repetat veacuri de-a rândul spre uimirea creștinilor.

​Învățătura pildei:

Această istorisire ne arată ce înseamnă cu adevărat un păstor duhovnicesc: cel care nu își părăsește turma la vreme de încercare, ci aleargă în mijlocul primejdiei pentru a-și oferi viața alături de ea. Totodată, lacrimile cerboaicei ne amintesc că atunci când omul trăiește în sfințenie și ascultare de Dumnezeu, întreaga natură își regăsește armonia primordială și se înclină în fața dragostei creștine, devenind mai milostivă decât inimile împietrite ale prigonitorilor.

​Autor, teolog și jurnalist: Daniel Caranda