Sfinții Mucenici Chiric și mama sa Iulita

 

​În vremurile de demult, când credința se lămurea în cuptorul prigoanelor precum aurul în topitoare, trăia într-un colț de țară o mamă tânără, pe nume Iulita, care își strângea la piept pruncul de numai trei ani, pe micul Chiric. Rămasă văduvă de timpuriu, singura ei avere pe acest pământ era acest copil, iar singura ei bogăție din ceruri era credința în Hristos.

​Într-o zi, un credincios mai fricos, văzând cum se apropie oștirea păgână a dregătorului pentru a-i sili pe toți să jertfească idolilor de piatră, a venit la Iulita și i-a șoptit la ureche:

— Fugi, soră! Ascunde-te și lasă-ți credința ascunsă în inimă. Dumnezeu înțelege frica și slăbiciunea trupului. Cum vei putea tu, o femeie singură, și cum va putea acest prunc plăpând să îndure fiarele și fierul înroșit? Dumnezeu nu cere de la un copil jertfă!

​Iulita l-a privit cu o blândețe adâncă, l-a luat de mână pe micul Chiric și i-a răspuns:

— Frate, dragostea nu știe ce este frica. Dacă Îl iubesc pe Hristos, Îl iubesc cu tot sufletul meu, iar pruncului meu nu îi pot dori o moștenire mai mare pe pământ decât Împărăția Cerurilor. Trupul este doar o haină trecătoare, dar sufletul este veșnic.

​Când au fost prinși și duși înaintea scaunului de judecată al dregătorului Alexandru, acesta a încercat să folosească cea mai vicleană armă: despărțirea. A poruncit ca Iulita să fie bătută fără milă, iar pe micul Chiric l-a luat pe genunchi, ademenindu-l cu haine scumpe, dulciuri și vorbe mieroase, zicându-i:

— Lasă-o pe mama ta cea nesăbuită și închină-te zeilor noștri, iar eu te voi face fiul meu și vei moșteni palate!

​Însă pruncul, deși avea doar trei ani, primise în inima sa curată învățătura mamei sale. Privind spre mama sa care sângera, dar se ruga, micul Chiric s-a smuls din brațele dregătorului și a strigat cu o voce ce a răsunat în tot tribunalul:

— Eu sunt creștin! Lasă-mă să merg la mama mea!

​Mânia dregătorului a fost cumplită. Într-un gest de cruzime oarbă, a aruncat pruncul pe treptele de piatră, curmându-i viața pământească instantaneu. Văzând trupul neînsuflețit al fiului ei, Sfânta Iulita nu a căzut în deznădejde, ci și-a ridicat ochii spre cer și a mulțumit lui Dumnezeu:

— Îți mulțumesc, Doamne, că pruncul meu a trecut puntea acestei vieți fără să se întineze și a primit coroana de biruitor înaintea mea!

​La scurt timp, și Sfânta Iulita a primit tăierea capului, pecetluind cu sângele ei o dragoste mai puternică decât moartea.

​Învățătura pildei:

Această pildă ne arată că sfințenia și curajul nu țin de vârstă, de putere fizică sau de mărimea anilor trăiți pe pământ, ci de curăția inimii. O mamă creștină adevărată nu își pregătește copilul doar pentru succesele trecătoare ale lumii acesteia, ci îl crește în primul rând pentru veșnicie. Sfinții Chiric și Iulita rămân peste veacuri icoana vie a familiei creștine jertfelnice, în care dragostea de Dumnezeu unește sufletele dincolo de mormânt.

​Autor, teolog și jurnalist: Daniel Caranda