Cuvânt la Duminica a XIV-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„ Iar ei, nebăgând de seamă, s-au dus: unul la holda sa, altul la negustoria sa” (Matei 22, 5)

Numai nebunul preferă bunurile pământești celor duhovnicești

Fierbințeala este mare și arșița verii foarte grea, dar râvna voastră, prin aceasta, nu a slăbit, și dorința voastră de a asculta cuvântul lui Dumnezeu nu s-a înăbușit. Așa fac toți râvnitorii și adevărații cinstitori ai învățăturii cerești. Din dragoste către cuvântul lui Dumnezeu, ei suferă toate cu înlesnire, numai ca să-și poată împăca această poftă nobilă și duhovnicească; și nici frigul, nici fierbințeala, nici mulțimea treburilor, sau grămada grijilor, nici orice altceva nu poate să-i abată de la această râvnă.

Și cu dreptate, căci această priveliște, această Casă a lui Dumnezeu este mai slăvită și mai vrednică de cinste decât palatul unui împărat. Darurile și vredniciile pe care le capătă cineva într-un palat împărătesc, oricum ar fi ele, se sfârșesc cu viața cea de acum, și pe lângă aceasta, ele sunt pline de neliniște și de griji.

Dar aici, în biserică, este cu totul altfel. Darurile care se dobândesc aici sunt cele mai sigure și scutite de toată grija; vredniciile și harurile ce se împart aici nu se sfârșesc, nu se nimicesc nici de moarte, ci prin ea mai mult se întăresc și se statornicesc.

Nu-mi vorbi de un domn care șade în trăsura sa cea pompoasă, care are o înfățișare aleasă și este înconjurat de o suită mare; eu nu cred că aceasta face pe cineva cu adevărat om însemnat. Ci adevărata însemnătate și mărime vine de la însușirea sufletului, adică atunci când cineva stăpânește patimile sale, înfrânează poftele sale cele rele, biruiește lăcomia averii, învinge pofta trupului, se ține slobod de pizmă, nu se ține de pofta cinstei deșarte, nu se înfiorează și nu se cutremură de sărăcie, nu deznădăjduiește la schimbarea poporului, și altele ca acestea. Un asemenea om poate cu adevărat a se numi stăpân și domn, căci adevărata domnie stă întru învingerea tuturor acestor lucruri.

Cine, din contra, măcar că domnește asupra oamenilor, dar este rob al patimilor sale, pe un asemenea om eu l-aș putea numi cel mai mare și mai neliber rob din lume.

Precum doctorii numesc bolnav de friguri pe un om în al cărui trup s-au aprins frigurile, chiar dacă ele nu s-au arătat în trup din exterior, și cei neiscusiți nu bagă în seamă această boală, tot așa și eu, cu dreptate numesc rob pe cel al cărui suflet este căzut în robia păcatului și este prins de patimi. Deși el, în afară se arată a fi un domn, înlăuntrul lui vuiește prihana, și patima domnește asupra lui ca un tiran.

Dimpotrivă, numele de liber, de stăpân și de domnitor le merită cu adevărat cei care au scăpat din tirania păcatului, în care nu domnesc patimile cele rele și nu se înspăimântă de ceea ce în viața aceasta se socotesc nenorociri. Așadar, acesta este adevăratul liber, împărat și domnitor, chiar de ar fi înfășurat cu zdrențe sau ar zăcea în temniță și în legături.

Astfel de vrednicie nu se vinde cu bani și nimeni nu este zavistuit pentru ea; ea nu cunoaște limba clevetitorilor, nu vede ochiul pizmașilor, meșteșugurile pânditorilor nu o vatămă; ea mai vârtos rămâne îngrijită și nevătămată în azilul cel sigur al înțelepciunii și nu suferă vreo vătămare, nici de la nenorocirile vieții, nici chiar de la moarte.

Aceasta o dovedesc Sfinții Mucenici. Deși trupurile lor se sfărâmă în pulbere și în cenușă, cinstea și mărirea lor trăiește pururea. Încă izgonesc demonii, alungă bolile, fac cucernice cetăți întregi, și prin aceasta aduc în Casa lui Dumnezeu popoare întregi. Atât de mare este puterea vredniciei și a măririi lor, că ei domnesc și după moarte, ca și în timpul vieții.

Nimeni nu este silit să vină aici, ci fiecare se arată aici din libera sa hotărâre și din propriul său îndemn; și această dorință nu se răcește nici prin lungimea timpului.

Vedeți acum că eu cu dreptate am numit acest sfânt loc mai slăvit și mai vrednic de cinste decât un palat împărătesc? Cinstea pe care o capătă cineva în palate se aseamănă frunzelor veștejite și umbrelor trecătoare, iar darurile și bunurile care se împart în Biserică se aseamănă în tărie cu diamantele, ba încă sunt mai trainice decât acestea, căci ele sunt cu totul netrecătoare, nepieritoare, nesupuse la nici o schimbare. Cine le are nu se teme de nimic și nu se îngrijește de vreo ceartă, de pizmă, de sfadă, de urmăriri și de clevetiri.

Bunurile pământești se adună laolaltă numai pentru sine și cu pizmă asupra altora; la cele duhovnicești se întâmplă dimpotrivă, căci cu cât cineva mai mult le împarte, bogăția lor cu atât mai mult se mărește; însăși propovăduirea mea vă poate sluji ca dovadă la aceasta.

Când eu împrăștii cuvintele mele între toți, ca sămânța pe un ogor deșert, eu însumi câștig prin aceasta, și totodată vă fac și pe voi mai bogați. Prin aceasta nu mă fac mai sărac, ci mă fac mai bogat, ceea ce la comorile pământești este cu neputință. La acestea se întâmplă dimpotrivă, căci cine ar voi să împartă comoara sa pământească, printr-o asemenea împărțeală ar micșora avuția sa și neapărat că s-ar face mai sărac.

Deci, fiindcă bunurile duhovnicești sunt atât de slăvite și așa de ușor se dobândesc, căci ele se dau în dar tuturor celor ce le doresc, de aceea să iubim aceste bunuri și să nu mai alergăm după bunurile cele părute, ca după o umbră; să nu căutăm prăpăstii și stânci. Dar pentru ca dragostea către aceste bunuri duhovnicești să se mărească întru noi, Dumnezeu așa a tocmit, că cel ce posedă bunuri vremelnice, de cele mai de multe ori trebuie să le piardă înainte de moartea sa.

Să spunem aceasta mai lămurit: De multe ori, noi pierdem bunurile pământești nu tocmai atunci când murim, ci ele se veștejesc și trec încă trăind noi, pentru ca trecerea lor să vindece de o astfel de turbare pe nebunii iubitori de aceste bunuri și să le arate că aceste bunuri sunt mai trecătoare decât umbra. Așa pofta de dânsele trebuie să se stingă.

Bogăția, de pildă, părăsește pe stăpânul său nu numai la moarte, ci adeseori chiar încă trăind el. Tinerețea fuge de la noi nu atunci când murim, ci pe când noi încă răsuflăm; ea se depărtează cu anii bărbăției și face loc zbârciturilor bătrâneții. încă și frumusețea și chipul cel bun al femeii se sfârșesc încă trăind ea, și de multe ori se prefac chiar în urâciune.

La fel de trecătoare sunt cinstea și puterea. Dregătoriile și vredniciile trec repede, încă mai repede decât omul care le posedă. Și precum cineva poate vedea în toate zilele trupuri omenești murind, tot așa în toate zilele poate vedea și sfârșitul bunurilor fericirii pământești.

Dar aceasta se face pentru ca noi să socotim cele de acum trecătoare și mici și să ne lipim de cele viitoare; să nădăjduim îndulcirea de ele, iar cât timp umblăm pe pământ, cu dorul nostru să fim în cer.

Dumnezeu a pregătit două lumi: cea de acum și cea viitoare; cea văzută și cea nevăzută; o lume care cade sub simțiri, și alta duhovnicească; o lume în care cineva gustă repaosul trupesc, și alta în care gustă repaosul duhovnicesc; o lume a încercării, și alta a credinței; o lume care stă sub pipăirea noastră, și alta pe care noi o nădăjduim.

O lume trebuie să fie stadiul de alergare, alta răsplătirea; uneia i-a împărțit Dumnezeu luptele, ostenelile și sarcinile, alteia, dimpotrivă, cununile de biruință, răsplata și plata. O lume seamănă cu marea, alta cu limanul; una durează scurt, alta este netrecătoare și niciodată nu îmbătrânește.

Dar fiindcă mulți oameni preferă bunurile văzute celor duhovnicești, de aceea Dumnezeu a făcut bunurile materiale, cele de față, să fie trecătoare și nesigure, pentru ca prin aceasta să abată inimile de la ele și cu tărie să le îndrepte spre dragostea bunurilor viitoare.

Totuși, fiindcă bunurile viitoare nu se pot vedea, ci numai se cred și se nădăjduiesc, apoi iată ce a făcut Dumnezeu și cum ne-a ușurat năzuința la ele. El a făcut aceasta pe două căi: întâi, prin pilda lui Hristos, iar al doilea, prin aceea că a pus în vedere răsplătirile și cununile biruinței.

Pe calea cea dintâi, Hristos însuși a mers înaintea noastră prin pilda Sa și Însuși a împlinit ceea ce ne-a poruncit nouă să facem, pentru ca să putem fi părtași viitoarei împărății. El ne-a arătat cu fapta că această poruncă se poate împlini. Precum cel ce trebuie să meargă pe o cale grea, face aceasta cu mai mare voioșie și are mai mult curaj când vede pe un altul mergând înaintea sa, tot așa se întâmplă și cu poruncile dumnezeiești. Oricine le urmează mai ușor, când vede pe alții că mai înainte le împlinesc.

Deci, pentru ca oamenii mai ușor să urmeze calea către cer, Hristos a luat trup omenesc și fire omenească, El însuși a umblat pe calea aceasta și însuși a împlinit aceste porunci. De pildă porunca: „Dacă cineva te lovește peste obrazul cel drept, întoarce lui și pe celălalt” (Matei 5, 39), El însuși a împlinit-o, când L-a pălmuit peste obraz sluga arhiereului. El nu S-a răzbunat asupra lui, ci i-a arătat atâta blândețe, încât i-a zis: „De am grăit rău, dovedește că este rău; iar de am grăit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 23).

Vezi blândețea cea vrednică de mirare? Vezi smerenia cea uimitoare? El a fost lovit, și încă de o slugă, de un năimit, și El răspunde cu o astfel de îngăduință! De asemenea, a grăit odinioară Tatăl Său către iudei: „Poporul Meu! Ce am făcut ție, și cu ce te-am împovărat? Spune-Mi!” (Miheia 6, 3). Precum Fiul a zis slugii: „Dovedește că este rău”, așa a zis Tatăl: „Spune-Mi!”. Și precum Fiul a zis: „Pentru ce mă bați”, așa a grăit Tatăl: „Cu ce te-am supărat și te-am împovărat?”.

Altădată, Hristos învăța sărăcia, și vezi cum El o recomandă cu fapta și cu pilda Sa, fiindcă a zis: „Vulpile au viziuni și păsările cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul” (Luca 9, 58). Vezi tu, oare, aici cea mai mare sărăcie? El nu are masă, nu are lumină, nu are casă, nu are scaun, nimic din toate acestea.

El învață, iarăși, că clevetirile trebuiesc suferite cu răbdare, și tot asemenea a arătat aceasta prin fapte. Când clevetitorii ziceau de Dânsul că are întru Sine demon și îl porecleau samarinean (Ioan 8, 48), El, totuși, deși putea a-i nimici și a pedepsi răutatea lor, n-a făcut aceasta, ci mai vârtos le-a arătat binefaceri și a alungat de la dânșii duhurile rele.

El a zis oarecând: „Rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5, 44) și a împlinit aceasta El însuși, când a fost răstignit pe cruce. Adică, după ce ei L-au răstignit și L-au pironit, El a zis: „Iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Aceasta, El nu o zicea ca și cum n-ar fi avut putere El însuși a ierta, ci pentru ca să ne învețe că trebuie să ne rugăm pentru vrăjmași. Adică, pentru ca nu numai cu cuvintele, ci și cu fapta să ne învețe aceasta, de aceea a adăugat El această rugăciune.

De asemenea, El a spălat picioarele ucenicilor Săi, nu pentru că El ar fi fost mai prejos decât dânșii, ci numai pentru ca să fie pildă. S-a pogorât la atâta smerenie acest Dumnezeu și Domn, și totodată a zis: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Al doilea, socotesc că Domnul a făgăduit credincioșilor răsplătiri și le-a pus în vedere cununi de biruință. Când El, de pildă, zice: „Rugați-vă pentru cei ce vă supără și vă prigonesc” (Matei 5, 44), îndată adaugă și făgăduința răsplătirii, prin cuvintele: „Ca să fiți fii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 45).

Iarăși zice El: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11-12).

Vezi că aceste cuvinte cuprind o poruncă, dar totodată și făgăduința unei răsplătiri? Tot El zice: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averile tale, și le dă săracilor, și vei avea comoară în cer” (Matei 19, 21). Vezi că iarăși sunt împreună porunca și făgăduința răsplătirii? Pe una a poruncit-o, iar pe alta a pregătit-o celor care vor împlini poruncile Lui.

Și iarăși a zis: „Toți care au lăsat casă, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau holde, pentru numele Meu, însutit va lua înapoi, și viața veșnică va moșteni” (Matei 19, 29). Vezi aici iarăși răsplătirea cea făgăduită și cununa biruinței?

Dar învață acum, cum El ne-a convins că răsplătirile făgăduite cu adevărat vor și urma. El, de pildă, a făgăduit învierea trupului și nemurirea; El a spus că noi împreună cu Dânsul vom fi luați la cer. Cum că aceasta va urma, ne-a arătat cu fapta. Cum și în ce chip? Prin aceea că El însuși, după moarte, a înviat. De aceea a petrecut cu ucenicii încă patruzeci de zile, pentru ca să le arate în ce fel vor fi trupurile noastre după înviere.

El a zis prin Pavel: „Noi vom fi răpiți în nori, spre întâmpinarea lui Hristos” (I Tesaloniceni 4, 17), și a arătat aceasta cu fapta. Adică, după învierea Sa, când voia să Se înalțe la cer, S-a înălțat de la ochii ucenicilor Săi, și un nor L-a luat de la privirea lor (Fapte 1, 9). Așadar, ei au văzut cum El însuși S-a înălțat la cer.

Deci, așa va fi și cu trupurile noastre cele înviate, fiindcă noi avem aceeași fire omenească cu Hristos. Aceasta o arată Pavel și mai lămurit în cuvintele: „El va schimba trupul smereniei noastre, ca să se facă în chipul trupului slavei Lui” (Filipeni 3, 21). Iar dacă trupul nostru va fi asemenea Trupului proslăvit al lui Hristos, va fi asemenea celui luat la cer și înălțat pe nori. Așadar, toate acestea trebuie să le aștepți la învierea ta.

Și fiindcă învățătura despre împărăția cerului a fost ascunsă îndelung ucenicilor Săi, de aceea S-a suit cu dânșii pe un munte și S-a proslăvit înaintea ochilor lor. Prin aceasta, le-a arătat în ce fel va fi slava cea viitoare și le-a arătat, în icoană, chipul cel viitor al trupului nostru.

Acum, iubiților, știind noi toate acestea, fiind încredințați atât prin cuvintele Domnului, cât și prin faptele Lui, să petrecem în așa chip, ca noi, odată răpiți în nori, veșnic să ne unim cu Dânsul; prin harul Lui să dobândim mântuirea și să ne îndulcim de bucuriile cele viitoare. Iar acestora să fim noi toți părtași prin Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea și închinăciunea, acum și în vecii vecilor. Amin.