CAZANIA DUMINICII A PAISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre pedeapsa cea veșnică)

 

Frați creștini,

Dacă s-ar fi pogorât din cer vreun înger al Domnului, poate că el ar fi putut să lămurească cum este întunericul cel mai dinafară, în care se chinuiesc păcătoșii. Însă, chiar dacă îngerul ar fi scris și ar fi tâlcuit pedepsele chinurilor veșnice, noi tot n-am fi putut să înțelegem și să simțim greutatea pedepselor acestora. După cum cel care are ochii săi acoperiți de albeață, vede întunecate lucrurile care sunt înaintea ochilor lui și nu poate să cunoască nici deosebirea culorilor, nici mărimea și nici forma feței oamenilor, tot așa și sufletul nostru, cât timp este acoperit cu învelișul trupului, nu poate să înțeleagă nici greutatea suferinței, nici adâncul durerii, nici focul chinurilor veșnice. Cu cât este mai subțire și mai rară albeața care acopere ochii noștri, cu atât mai bine vedem și cunoaștem lucrurile care se văd. Tot așa, cu cât trupul nostru se subțiază, prin depărtarea de poftele trupești și se curățește prin fapte bune, cu atât mai bine înțelegem ce este Împărăția lui Dumnezeu și ce este pedeapsa veșnică. De aceea oamenii cei sfinți, când ajung la înălțimile sfințeniei, atunci văd, cunosc și simt mulțumirea fericirii și durerea chinurilor, mult mai bine decât oamenii păcătoși. Însă nici ei, cât timp trăiesc în lumea aceasta, nu pot să ajungă la înțelegerea cea desăvârșită. Căci „vedem acum, zicea dumnezeiescul Apostol Pavel, ca prin oglindă, în chip întunecos. Atunci însă față către față“ (I Corinteni 13, 12). El s-a suit până la al treilea cer și a ajuns și în rai, văzând și auzind cele de acolo. El putea să spună și să scrie și despre slava drepților și despre chinurile păcătoșilor. Însă el nu ne-a arătat nimic, pentru că cele văzute și auzite, atât de mult covârșesc, puterea minții omenești, încât omul nu poate să le serie și nici măcar limba lui să grăiască despre ele, după cum spune iarăși Sfântul Apostol Pavel, despre sine, zicând: „Și am auzit graiuri de nespus, pe care nu este iertat omului să le rostească“ (II Corinteni 12, 4).

Dar Domnul nostru Iisus Hristos, Care știe cât și cum putem noi, cei ce suntem în lumea aceasta, să înțelegem pedeapsa cea cumplită și fără sfârșit a chinurilor veșnice, a spus de ajuns pentru înțelegerea și cunoașterea acestei suferințe negrăite, prin sfântă gura Sa și prin sfinții Săi apostoli. Cât de, cumplite sunt pedepsele cu care demonii chinuesc pe cei ce sunt dați în stăpânirea lor, ne-a arătat Mântuitorul prin pilda bogatului nemilostiv, care pătimea în chinurile și văpaia iadului, căutând o picătură de apă ca să-și răcorească limba sa arsă de sete, și striga: „Părinte Avraame, miluiește-mă și trimite pe Lazăr ca să-și întingă vârful degetului său în apă și să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în văpaia aceasta“ (Luca 16, 24). Numai această povestire ne arată îndeajuns mărimea pătimirii și a durerii, pe care, pentru faptele lor cele rele, le sufăr după moarte păcătoșii.

Dar Domnul nostru Iisus Hristos, cu alte prilejuri, a numit locul de pedeapsă veșnică pentru păcătoși: „gheena focului“, care așteaptă pe cei care bârfesc și ocărăsc pe frații lor (Matei 5, 22); „cuptor de foc“, pentru cei care fac sminteli (Matei 13, 42); „vierme neadormit și foc nestins“, pentru cei din care izvorăsc pricini de sminteală (Marcu 9, 44); „focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui” pentru cei nemilostivi (Matei 25, 41); „întunerecul cel mai dinafară, unde este plângerea și scrâșnirea dinților“ (Matei 22, 13), pentru cei care nu voiesc să facă fapte bune. Acestea sunt numirile iadului. Numai una dintr-acestea ajunge să înfricoșeze și să înspăimânteze sufletul cel îndârjit și nesmerit. Dar cât de înfricoșate sunt aceste chinuri, când sunt toate împreună și toate fără sfârșit și veșnice? Oare, nu înțelegem noi, din aceste cuvinte ale Mântuitorului, că chinul păcătoșilor în viața veșnică covârșește toate durerile cele mai cumplite, care sunt în vremea aceasta, căci acestea se sfârșesc o dată cu sfârșitul vieții, pe când pedepsele din viața veșnică sunt mult mai cumplite și fără de sfârșit? (Apocalipsa 21, 8)

Dar când trupul nostru stricăcios și muritor se va îmbrăca în nestricăciune și nemurire, făcându-se nestricăcios și nemuritor, și când noi vom fi la învierea de obște ca îngerii lui Dumnezeu, atunci cum vom mai înseta și vom arde în văpaie, cum vom mai plânge și vom scrâșni din dinți și cum vom mai fi mâncați de viermi? Acestea le pătimesc trupurile oamenilor stricăcioși și muritori iar nu ale celor nestricăcioși și nemuritori, care s-au făcut ca îngerii lui Dumnezeu (I Corinteni 15, 42-54). Ziditorul cel atotputernic va aduna, în vremea învierii morților, din cele patru stihii și va face trupul fiecărui om și-l va împreuna cu sufletul său, prefăcându-l din stricăcios în nestricăcios și nemuritor. El însuși a pregătit, de la începutul lumii, pentru drepți o Împărăție, care se deosebește de împărățiile lumii acesteia. Tot așa, de la începutul lumii, a pregătit alt foc și alte pedepse pentru păcătoșii nepocăiți, care se deosebesc de pedepsele lumii acesteia și care au putere și lucrare asupra trupurilor care s-au făcut nestricăcioase și nemuritoare, pedepse prin care păcătoșii suferă pătimiri asemenea cu suferințele oamenilor din lumea aceasta.

În Împărăția cerurilor, drepții n-au trebuință de luminător și de lumina soarelui, căci Domnul Dumnezeu îi luminează pe ei. Dumnezeu, în înfricoșata zi a Judecății, se întoarce cu totul de la cel păcătos și-l gonește de la fața Sa, zicând: „Luați-l pe el și-l aruncați!“ (Matei 22, 13). Unde ajunge păcătosul, când va fi gonit de la lumina lui Dumnezeu, ne spune Domnul Iisus, zicând: „aruncați-l în întunericul cel mai dinafară!“, adică în locul care este departe de dumnezeiasca lumină. Deci întunericul cel mai dinafară este despărțirea păcătosului de Dumnezeu. Cum însă această lumină, nu numai că luminează, ci dă viață și veselește pe cei care sunt luminați de ea, pentru aceasta păcătosul, fiind despărțit cu totul de Dumnezeu, se afundă în adâncul nemărginit al durerii și al întristării: al durerii, fiindcă este scos din Împărăția cea veșnică; al întristării și al mâniei, fiindcă vede pe cei drepți în slava lui Dumnezeu. Deci această mare durere și întristare înseamnă plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci păcătosul voiește și dorește pocăința, dar acolo nu este pocăință. Neavând pocăința dorită, atunci se aprinde și mai mult dorința lui. Aceasta este setea care-l arde și viermele neadormit care îi mustră conștiința lui neadormită. Atunci el vede cum a călcat poruncile dumnezeiești și pe cine a supărat. Vede înaintea lui, ca într-o icoană, zugrăvite toate faptele lui rele, cuvintele de ocară și cugetele lui rele. Vede că nici o iertare nu mai are pentru păcatele lui, fiindcă a rămas nepocăit. Vede Împărăția pe care a pierdut-o și la ce fel de chinuri a fost osândit; vede că în iad nu este nici pocăință, și nici chinul lui nu are sfârșit. Pentru aceasta, mustrarea cea cumplită a conștiinței neîncetat îi mănâncă inima lui și-i arde neîncetat cele dinlăuntru ale lui. Această mustrare a conștiinței se face în el vierme neadormit, foc nestins, văpaie care arde și tot chipul de chinuri care-l muncesc neîncetat, veșnic. Această mustrare a conștiinței îi aduce dureri de moarte. De aceea s-a și numit a doua moarte (Apocalipsa 21, 8). Osebit de aceasta, fiindcă Dumnezeu este lumina, pacea, mângâierea, liniștea, bucuria și viața oamenilor, iar păcătoșii se pedepsesc de Dumnezeu, în ziua Judecății, pentru totdeauna, această despărțire este întuneric, tulburare, vierme, foc, lacrimi, moarte, și celelalte pedepse ale iadului.

Fraților, oricum le vom înțelege și le vom socoti pedepsele iadului, numai auzindu-le, suntem cuprinși de frică mare, de groază și de spaimă. Dar acestea s-au scris în Sfânta Evanghelie, ca să le auzim și să cugetăm la ele, căutând să fugim de păcat, care ne duce în chinurile iadului. Fericit este omul, care își aduce aminte mereu de sfârșitul vieții sale și de socoteala ce are să dea în fața lui Dumnezeu pentru faptele sale, care-l vor duce în chinurile veșnice ale iadului, dacă au fost rele, sau îl vor învrednici de chemarea Dreptului Judecător să moștenească Împărăția cea cerească pregătită drepților, de la facerea lumii, dacă faptele lui au fost bune. Săvârșind numai fapte bune în toate zilele vieții noastre, ne vom învrednici și noi de dobândirea vieții fericite în Împărăția cea cerească a lui Dumnezeu, pentru care să rugăm neîncetat pe Mântuitorul sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, a Cărui împărăție, putere și slavă este în veci. Amin!