Dragostea frățească

Un alt frate după duh, leneş la viaţă, fiind sfătuit şi învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire. Fericitul Teodor, înţelegând aceea, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele acela: “Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sunt aspre şi mai presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici”.

Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a bucurat şi i-a zis: “Oare şi tu pătimeşti rău de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: “Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mânios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire”. Ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptând până ce vor ieşi amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie şi a lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor. Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele şi-a plecat spre dânşii capul şi a zis: “Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sunteţi datori ca nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor şi de atunci s-a îndreptat.