Despre smerenie şi puterea sacrificiului

„ Există numai două feluri de oameni: unii drepţi, care se socotesc pe sine păcătoşi, şi alţii, păcătoşi, care se socotesc a fi drepţi.”

 ( Blaise Pascal)

Titlul acestui articol mi-a venit în minte în urma vizionării materialului  trimis printr-un e-mail de dl ing. Virgil Săndulescu, Dumnezeu să-l odihnească! că, între timp s-a prăpădit ajutat de Covid 19, unul din cei doi sponsori principali ai ziarului local ai comunei Vernești, Curierul zoreștean,   despre Telescopul Hubble. Cineva ar putea să-şi pună întrebarea ce legătură are lucrul acesta cu tema pe care mi-am propus-o. Păi telescopul acesta, lansat în aprilie 1990, are menirea de a ne da informaţii despre structura Universului, prin imaginile transmise cercetătorilor NASA, pentru a fi interpretate. Asta ţine de ştiinţă, o să mă corecteze cineva. Da, dar omul de ştiinţă n-ar putea face nimic dacă  nu i-ar îngădui Dumnezeu, de aceea cei mai mulţi dintre savanţii acestei planete, planetă care nici nu poate fi reprezentată pe o hartă astronomică, cred în Divinitate şi sunt smeriţi.

Smerenia, întâlnită cu adevărat numai în religia creştină, este virtutea  prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. Dar pentru că pe lângă însuşirile bune, fiecare om are şi slăbiciuni, smerenia mai cere ca fiecare să-şi recunoască slăbiciunile sale , precum şi să recunoască, în acelaşi timp, şi părţile bune ale aproapelui. 

Smerenia creştină trebuie să fie curată, adică să pornească cu adevărat din inimă, altfel ea e făţarnică şi mândrie tăinuită;  trebuie să fie unită cu adevărata cinstire de sine şi cu încrederea în Dumnezeu, altfel ea este slăbiciune vinovată; trebuie să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările, altfel ea nu are nicio valoare.  

Ca pildă de înaltă smerenie şi de nemânie, Sfântul Serafim ni-l zugrăveşte pe Sf. Grigore al Neocezareei. Aflându-se odată într-un loc public, o oarecare desfrânată a început a-i cere plata pentru păcatul pe care, chipurile, acesta îl săvârşise cu ea. Fără mânie, sfântul spuse cu blândeţe  unuia dintre însoţitorii săi:

 “ Plăteşte-i , de grabă, preţul pe care îl cere!” De îndată ce primi plata necuvenită, femeia a fost luată în stăpânire de un duh rău. Atunci, sfântul, răspunzând la rău cu bine, a alungat prin rugăciune duhul din ea.

Omul smerit dacă este clevetit şi osândit nu se nelinişteşte şi nu-şi caută îndreptăţire, căci se gândeşte la judecata lui Dumnezeu. Noi, însă, de obicei, ne mâniem aprig împotriva celor ce ne aduc defăimări, pentru că ţinem la părerea oamenilor despre noi şi legăm toate foloasele de care ne bucurăm de ea.

Sfântul Simeon Teologul, zugrăvind situaţia smerită şi nenorocită a omului, spune că întreaga noastră viaţă este o “ luptă cu patimile, iar înlăuntrul său, încă înainte de patimi, omul poartă gunoi şi miasmă”. Smerenia ce se naşte din cunoaştere de sine nu chinuie, nu asupreşte sufletul, ci te îndeamnă la umilinţă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Smerenia  nu este resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a personalităţii lipsită de voinţă, ci avânt înflăcărat spre lumină.

Smerenia este raza harului venită din rai. Şi prin ce schimbări cereşti trece sufletul când în el pătrunde raza harului! Până  de curând cufundat în întunericul nopţii păcatului, el se trezeşte deodată îmbrăcat în lumină. Iar în această lumină omul smerit începe să-şi vadă propriile sale păcate şi porneşte să se curăţească de ele, pe când înainte de a fi înveşmântat de lumina harului, toate în el i se păreau a fi în orânduială deplină. Şi acest lucru e firesc să fie aşa; numai luminat de sus omul îşi  poate vedea păcătoşenia; într-o încăpere întunecată aerul nu pare plin de praf, ci întotdeauna proaspăt şi curat. Dar de îndată ce în încăpere pătrunde o rază de soare, vedem cât praf zboară prin ea.

  De smerenie este legat un minunat paradox: cu cât un om devine mai virtuos, cu atât se simte mai păcătos.  Şi în cazul mândriei este acest paradox: cu cât se mândreşte omul mai mult, şi astfel păcătuind, cu atât se socoteşte pe sine mai drept.

O pildă minunată de adâncă smerenie avem şi-n viaţa Sf. Spiridon al Trimitundei. Deşi era episcop şi era cinstit de toţi  ca drept şi făcător de minuni,  Sfântul Spiridon vieţuia modest şi se îmbrăca foarte simplu. Odată , la invitaţia regelui, a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun călugăr simplu şi sărac, l-a lovit peste obraz. Sf. Spiridon, plin de bunătate, l-a întors şi pe celălalt. 

Până aici am scris din viaţa Sfinţilor Părinţi, şi cititorul ar putea fi contrariat că, în vremurile pe care le trăim, smerenia nu mai poate fi atinsă şi nici sacrificiul care-o însoţeşte. Nimic mai fals. Ar trebui să ne mândrim că suntem contemporani cu oameni, cu adevărat, valoroşi, trăitori în smerenie şi credinţă în Dumnezeu. Un astfel de om este acad. prof. dr. Leon Dănăilă, geniul neurochirurgiei mondiale. Când i-am citit povestea vieţii, mi-au dat lacrimile. 

. Câţi dintre copiii noştri ştiu despre acest om minunat.? Ei ştiu despre manelistul X sau Y ale căror producţii le fredonează, dar despre munca titanică şi sacrificiul unui om  de a salva vieţi n-au de unde să ştie, pentru că nici adulţii nu sunt interesaţi de astfel de poveşti.

Născut la 1 iulie 1933 în satul Darabani, jud. Botoşani, din părinţi cu puţină carte, cel ce avea să devină marele savant de astăzi a parcurs un drum lung şi greu, plecând de la coarnele plugului, cum mărturiseşte într-un interviu. În copilărie nu ştia nimic despre medicină, dar Dumnezeu i-a scos în cale o fascicolă din acest domeniu aruncată într-un şanţ, probabil de un doctor căruia nu-i mai era de folos.  Acesta a fost momentul începutului misiunii de a salva vieţile oamenilor, pe care tânărul absolvent al liceului din Dorohoi şi-o asumă când se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi. A fost singurul absolvent  al liceului care a luat examenul, cu toate că secretarul şcolii nu-l vedea câştigând în faţa colegilor cu părinţi sus-puşi. 

Ca să ajungă la performanţa de a explora cel mai complex organ al corpului uman, sculptorul de creiere, dr. Leon Dănăilă, mai târziu profesor la două facultăţi, de medicină şi psihologie, academician, a muncit enorm, trecând peste toate obstacolele care i-au stat în cale. „ Picioare am primit de la toţi, dar vorbe bune n-am primit de la nimeni.”

Concluzionând, în urma operaţiilor făcute, că un chirurg are nevoie şi de studii de psihologie, pentru că o boală are două laturi: una psihică şi alta organică, în aceeaşi proporţie de 50%,  a terminat şi facultatea de specialitate la zi. Crede în Dumnezeu de când era copil. Sute de operaţii din cele peste 40.000 efectuate pe creier le consideră minuni. „Dumnezeu mi-a dat braţe, mâini, ca să fac binele pe pământ.” „În creier se intră cu Dumnezeu de mână.”

Şi la vârsta de 90 de ani mai activează şi oferă dimineţa consultaţii gratuit. „Când luam ceva de la pacienţii săraci, aveam impresia că-i jefuiesc.” Pentru că nu înţelegea cum în alte ţări rata mortalităţii în urma operaţiilor pe creier era de numai 4% şi în România de 50-60%, s-a străduit printr-o muncă cum puţini sunt capabili s-o facă, ca să obţină o bursă în America, New York. Dacă la noi doctorul scotea tumora băgând degetul în creier, acolo se folosea microscopul operator. Aşa că după ce a studiat un an de zile, participând efectiv la intervenţiile neurochirurgicale, a adus şi în ţară un microscop operator, efectuând prima operaţie cu laser. În felul acesta, şi în România a scăzut rata mortalităţii în acest domeniu la  3-4%.

 Alături de Einstein se află în lista celor 500 de oameni geniali ai secolului 21. Ca să-şi poată publica lucrările de specialitate, acest mare OM a fost nevoit să-şi văndă maşina şi casa-cu condiţia să locuiască în ea până la moarte. Deplasarea  până şi de la clinică a rezolvat-o; merge pe jos şi cu mijloacele de transport în comun. „Din punct de vedere material, la ora actuală sunt cel mai sărac medic din lume. Nu mai am nimic, nici locuinţă, nu mai am nimic. Dar din punct de vedere sufletesc, sunt cel mai bogat om din lume. Am inima plină, sunt foarte mulţumit, am făcut totul pentru oameni.”

Cine dintre parlamentarii cu care a fost  coleg acest om smerit şi cu mare putere de sacrificiu  poate spune aceste lucruri? Să ne trăiţi, Dle PROFESOR! Sunteţi  minunat! 

Autor: Georgeta Tudor (articol apărut în ziarul „Curierul zoreștean”)