În ziua de 24 octombrie, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Mare Mucenic Areta, împreună cu Sfinții Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin.
Sfântul Mare Mucenic Areta a trăit în cetatea Negran din Arabia de Sud (Yemenul de astăzi) și era un dregător creștin înaintat în vârstă. În vremea persecuțiilor declanșate de regele iudeu Dunaan împotriva creștinilor, cetatea Negran a fost asediată. Deși Areta i-a îndemnat pe locuitori să rămână vigilenți și statornici în credință, aceștia au fost înșelați de jurămintele conducătorului prigonitor și au deschis porțile cetății. După intrarea sa în oraș, Dunaan și-a încălcat promisiunea și a poruncit uciderea creștinilor. Areta a primit moarte martirică prin sabie, împreună cu alți 340 de creștini.
Din perspectivă duhovnicească, Sfântul Areta este un model de statornicie în mărturisirea lui Hristos. Cuvintele pe care le adresa cetățenilor, inspirate din Epistola către Galateni: „Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”, exprimă chemarea creștinului de a nu renunța la adevăr nici sub amenințarea morții.
Jertfa sa arată că adevărata libertate nu este una politică sau socială, ci libertatea de a rămâne unit cu Hristos. Prin sângele mucenicilor din Negran, credința creștină a fost pecetluită ca mărturie vie a iubirii mai puternice decât frica și decât moartea.
Sfântul Mare Mucenic Areta se înalță în conștiința Bisericii ca unul dintre acei drepți ai lui Dumnezeu în care bătrânețea cea trupească s-a unit cu tinerețea cea veșnică a duhului. El apare la hotarul dintre istorie și veșnicie asemenea unui patriarh al vremurilor apostolice, având pe frunte înțelepciunea anilor, iar în inimă focul nestins al iubirii pentru Hristos. Cetatea Negranului, pe care a apărat-o prin cuvânt și prin pildă, nu era doar o așezare omenească, ci o vie mărturie a lucrării Evangheliei în ținuturile îndepărtate ale Arabiei. Acolo, unde lumea vedea doar un oraș înconjurat de ziduri, Dumnezeu vedea o comunitate de suflete care Îi purtau numele și care aveau să fie încercate în cuptorul mărturisirii.
Prigoana care s-a ridicat asupra creștinilor din acel loc descoperă una dintre tainele permanente ale istoriei mântuirii. Împărățiile pământești caută să stăpânească trupurile, însă Dumnezeu caută să câștige inimile. Puterea lumii lucrează prin frică, iar puterea lui Hristos lucrează prin iubire. De aceea, atunci când amenințarea morții s-a apropiat de cetate, bătrânul Areta nu a vorbit despre strategii omenești și nici despre izbăvire trecătoare, ci despre fidelitatea față de Dumnezeu. În el se vede chipul păstorului care nu fuge când vine primejdia, ci rămâne lângă turma sa, gata să se jertfească împreună cu ea.
Istoria ne spune că asupra creștinilor s-a abătut înșelăciunea și că făgăduințele oamenilor s-au dovedit mincinoase. Teologia vede însă în acest fapt o realitate mai adâncă. Încă din Rai, vrăjmașul omului nu atacă mai întâi prin forță, ci prin amăgire. El promite viață și aduce moarte; promite libertate și aduce robie; promite pace și aduce ruină. În opoziție cu această lucrare stă Areta, omul discernământului duhovnicesc, care înțelege că adevărul nu poate fi schimbat pentru niciun avantaj vremelnic și că nimic nu este mai de preț decât păstrarea credinței nealterate.
Martiriul său nu este doar sfârșitul unei vieți, ci încununarea ei. Pentru Sfinții Părinți, mucenicul nu este un învins, ci un biruitor. El nu merge spre moarte, ci spre întâlnire. Sabia nu îi curmă existența, ci îi deschide porțile împărăției. În această lumină, sângele mucenicilor nu este semnul unei tragedii, ci pecetea unei nunți tainice între suflet și Hristos. De aceea Biserica îi cinstește pe martiri cu lumină și cu cântare, nu cu jale, fiindcă ziua morții lor este în realitate ziua nașterii lor în veșnicie.
Împreună cu Marele Mucenic Areta sunt pomeniți Sfinții Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin, ale căror nume strălucesc în ceata mărturisitorilor asemenea unor stele așezate în același cer al sfințeniei. Chiar dacă istoria a păstrat puține date despre nevoința lor, Biserica a păstrat ceea ce este cu adevărat esențial: credincioșia lor până la sfârșit. În lumea lui Dumnezeu, nu faima naște sfințenia, ci iubirea. Mulți au rămas cunoscuți oamenilor și au fost uitați de cer; mucenicii însă pot fi uneori aproape necunoscuți istoriei, dar sunt înscriși pentru veșnicie în cartea vieții.
Privindu-i pe acești sfinți, descoperim că martiriul nu aparține numai trecutului. Există o mucenicie a conștiinței, o mucenicie a răbdării, o mucenicie a adevărului apărat în tăcere și în smerenie. Dacă odinioară creștinii erau chemați să aleagă între Hristos și sabie, astăzi omul este chemat să aleagă între Hristos și duhul uitării de Dumnezeu. Lupta s-a schimbat, dar miza a rămas aceeași: păstrarea inimii ca locaș al harului. Astfel, Sfântul Mare Mucenic Areta, împreună cu Marcu, Sotirih și Valentin, rămân înaintea noastră ca icoane ale libertății desăvârșite. Ei ne învață că adevărata putere nu stă în a domina, ci în a te dărui; nu în a supraviețui cu orice preț, ci în a rămâne credincios lui Hristos până la capăt. Prin sângele lor, deșertul Arabiei s-a prefăcut în altar, iar istoria unei cetăți s-a prefăcut în Evanghelie vie. Și peste veacuri răsună aceeași mărturie: lumea trece, împărățiile se schimbă, puternicii pământului sunt uitați, dar cel ce se lipește de Hristos rămâne în veac, căci a ales ceea ce nici moartea, nici timpul nu pot răpi. Alături de Marele Mucenic Areta stau înaintea tronului lui Dumnezeu și Sfinții Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin, nu ca simple nume adăugate unei pomeniri liturgice, ci ca mădulare vii ale aceleiași jertfe și părtași ai aceleiași cununi. Dacă Areta apare în istorie ca un părinte și căpetenie a comunității creștine din Negran, acești sfinți se arată ca fii duhovnicești ai aceleiași credințe, întăriți de același Duh Sfânt și uniți prin aceeași dragoste pentru Hristos. În Împărăția lui Dumnezeu nu există sfințenie izolată, căci harul adună întotdeauna sufletele într-o comuniune a iubirii. De aceea Biserica îi pomenește împreună, fiindcă au mărturisit împreună, au pătimit împreună și au intrat împreună în slava cea neînserată.
Sfântul Marcu poate fi privit ca icoana statorniciei credinței. În tradiția Bisericii, numele său răsună asemenea unei mărturisiri tăcute, asemenea unui stâlp așezat în mijlocul furtunii. El ne amintește că adevărata putere a creștinului nu se descoperă în cuvinte multe, nici în fapte care caută slava oamenilor, ci în răbdarea neclintită cu care sufletul rămâne unit cu Dumnezeu atunci când toate cele din jur se prăbușesc. În mucenici se împlinește cuvântul Psalmistului: „Domnul este întărirea mea și scăparea mea". Ei nu se sprijină pe puterea lor, ci pe puterea harului, iar tocmai această predare deplină în mâinile lui Dumnezeu îi face mai tari decât împărații și decât armatele lor.
Sfântul Sotirih descoperă o altă frumusețe a vieții duhovnicești: credincioșia. Înaintea lui Dumnezeu, măreția omului nu constă în strălucirea realizărilor sale, ci în fidelitatea iubirii sale. Așa precum mirele rămâne credincios miresei sale și părintele copilului său, tot astfel sufletul credincios rămâne unit cu Hristos în orice împrejurare. Sotirih este unul dintre acei oameni despre care lumea știe puțin, dar despre care cerul știe totul. Istoria a păstrat puține cuvinte despre el, însă veșnicia i-a păstrat numele scris cu litere de lumină. În aceasta se descoperă una dintre marile taine ale sfințeniei: Dumnezeu vede ceea ce oamenii uită și prețuiește ceea ce lumea socotește neînsemnat.
Sfântul Valentin apare înaintea noastră ca mărturisitor al iubirii desăvârșite pentru Hristos. În limbajul Părinților, mucenicia este măsura supremă a dragostei, fiindcă nimeni nu poate să-și dea viața pentru cineva pe care nu îl iubește. Martirii nu sunt oameni care caută suferința, ci oameni care L-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât propria existență pământească. În Valentin vedem sufletul care a înțeles că toate bunurile lumii sunt trecătoare, iar singura comoară care nu poate fi răpită este comuniunea cu Hristos. Pentru aceasta el a primit să piardă totul, pentru a dobândi Totul.
Priviți împreună, Marcu, Sotirih și Valentin alcătuiesc o adevărată icoană a Bisericii. În Marcu strălucește tăria credinței, în Sotirih fidelitatea inimii, iar în Valentin focul iubirii jertfelnice. Aceste trei virtuți se unesc și se desăvârșesc în persoana Marelui Mucenic Areta, bătrânul înțelept care conduce duhovnicește obștea mărturisitorilor. Astfel, nu mai vedem patru persoane separate, ci o singură mărturie, asemenea celor patru râuri care izvorăsc din același izvor și curg spre aceeași mare a veșniciei.
În lumina lor, Negranul încetează să mai fie doar o cetate a istoriei și devine chip al Bisericii lui Hristos. Areta este icoana păstorului, Marcu icoana tăriei, Sotirih icoana credincioșiei, iar Valentin icoana iubirii care merge până la jertfă. Împreună, ei formează un singur glas care străbate veacurile și spune fiecărui creștin că adevărata biruință nu este aceea de a învinge lumea, ci aceea de a nu fi despărțit de Hristos. De aceea Biserica îi cinstește nu ca pe niște eroi ai trecutului, ci ca pe niște contemporani ai veșniciei, care stau înaintea Mielului lui Dumnezeu și mărturisesc fără încetare că iubirea este mai tare decât moartea, credința mai tare decât frica și harul mai tare decât orice putere a acestei lumi. Sfinții Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin nu stau în umbra lui Areta, ci împreună cu el alcătuiesc o singură icoană a Bisericii mărturisitoare. Dacă Areta este chipul bătrânului înțelept care întărește poporul lui Dumnezeu în vremea încercării, aceștia sunt chipul sufletelor care au primit cuvântul adevărului și l-au făcut viață până la vărsarea sângelui. În ei se vede taina ascultării duhovnicești, căci nu este lucru mic să urmezi unui mărturisitor atunci când drumul lui duce spre moarte. Mulți urmează pe cei drepți când aceștia sunt cinstiți și lăudați, însă puțini îi urmează atunci când sunt osândiți, prigoniți și condamnați. Marcu, Sotirih și Valentin au rămas lângă turma lui Hristos în ceasul în care orice nădejde omenească părea pierdută.
Într-o lume care se clatină sub puterea fricii, ei au arătat că adevărata temelie a sufletului este credința. Vrăjmașii puteau să le ia averile, cetatea și viața pământească, dar nu puteau să atingă comoara ascunsă în inimile lor. De aceea au primit încercarea nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un prilej al mărturisirii. Ei au înțeles ceea ce Părinții aveau să spună mai târziu, că mucenicul nu pierde nimic atunci când moare pentru Hristos, ci dobândește totul, fiindcă Îl dobândește pe Hristos Însuși.
Marcu se arată ca imagine a minții întărite în adevăr. El seamănă cu acei drepți despre care vorbește psalmistul, care nu se clatină de veste rea, deoarece inima lor este gata să nădăjduiască în Domnul. În mijlocul tulburării, sufletul său rămâne adâncit în pacea care vine din credință. El ne învață că mărturisirea nu începe în fața judecătorilor, ci în cămara ascunsă a inimii, acolo unde omul hotărăște cui aparține cu adevărat.
Sotirih descoperă frumusețea răbdării sfinte. El nu caută izbăvirea prin puterea sa și nici nu se revolta împotriva încercării, ci primește toate ca din mâna lui Dumnezeu. În el se vede lucrarea sufletului care și-a răstignit voia proprie și care a ajuns să dorească numai voia lui Hristos. De aceea puterea lui nu vine din îndrăzneala firii, ci din smerenie. Iar smerenia sa se face mai tare decât toate înfricoșările lumii.
Valentin este icoana iubirii desăvârșite. Dacă în ceilalți strălucește tăria credinței și răbdarea nădejdii, în el vedem focul dragostei care mistuie orice teamă. Nimeni nu poate merge de bunăvoie spre suferință dacă nu poartă înlăuntrul său o iubire mai mare decât suferința însăși. În această privință, Valentin se arată ca un adevărat ucenic al Crucii, înțelegând că iubirea pentru Dumnezeu nu poate rămâne doar cuvânt, ci trebuie să devină jertfă.
Astfel, în Marcu strălucește adevărul, în Sotirih răbdarea, iar în Valentin dragostea. Aceste trei virtuți se adună în jurul lui Areta precum pietrele prețioase într-o singură cunună. De aceea Biserica îi pomenește împreună, căci împreună au alcătuit o cetate duhovnicească pe care nici focul prigoanei, nici sabia călăilor nu au putut-o cuceri. Trupurile lor au căzut pe pământul Negranului, dar sufletele lor au intrat în Ierusalimul cel de sus, unde împărățește Hristos, Arhiereul și Mirele mucenicilor, Căruia I-au rămas credincioși până la sfârșit.
Sursa: Doxologia
Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, 24 octombrie: Sfântul Mare Mucenic Areta și Sfinții Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin.
Viețile Sfinților pe luna octombrie, ziua de 24 octombrie
Proloagele, 24 octombrie, Sfântul Mare Mucenic Areta și cei împreună cu el.
Proloagele de la Ohrida, 24 octombrie.
Autor: Redactor Alexandru Ispas istoric si filosof
Comentarii
Trimiteți un comentariu