Câteva cuvinte despre vieaţa şi opera lui

 

Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s'a retras în pustie,fiind urmat de mai mulți ucenici. Vieața lui, care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei.

Născut într'un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinților săi, țărani cu bună stare, Antonie s'a hotărît pe la vârsta de 18-20 de ani să vândă tot ce moștenise, să împartă săracilor și să-și închine vieața Domnului. Aceasta s'a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La început nu s'a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oameni. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescându-i dorința după singurătate, s'a retras în munții nisipoși de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit și acest loc și pe monahii cari se strânseseră în jurul lui și s'a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării Roșii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor cari alergau să i le ceară. A murit la 356 și a fost înmormântat într'un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.

Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum 7 scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim. ¹ Aceste 7 epistole le avem tipărite (în Migne Patrologia Graeca tom. 40) în două redacțiuni, ambele în traducere latină. Prima redacțiune (col. 977-1000) e o traducere a lui Symphorian Champerius dela 1516 după un manuscris grec, care n'a fost indicat și a rămas necunoscut. O a doua, care cuprinde un text mai larg, tradus de pe un manuscris arab, formează primele 7 epistole din cele 20 date toate sub numele lui Antonie (col. 999-1066), din cari însă pe cele 13 din urmă (col. 1016-1066) Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonas, ucenicul și urmașul lui Antonie la conducerea chinoviei dela Pispir. În timpul mai nou a început să fie descoperit și textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.

O. Bardenhewer (Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2, p. 81) scria la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui și din motivul că sunt prea de cuprins general și lipsite de putere și de sevă, ca să fie dela marele ascet.

Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 capete pe cari Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârșitul veacului al 18-lea, le-a așezat în fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau aceste însemnări, nu le pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprind nici în Patrologia lui Migne. Nu știm de asemenea după ce manuscris le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta dreptul să afirmăm cu siguranță că nu sunt ale sfântului Antonie ? Nu, acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi ele nu s'ar mai găsi în nici un manuscris ascuns pe cine știe unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris, care s'a putut pierde. Faptul că aceste capete au și ele același caracter general nu poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e pentru epistole.

Oarecari înrudiri interne între aceste capete și epistole se pot constata, deși ele sunt o lucrare deosebită, cu cuprinsul ei propriu. Asemenea înrudiri am avea de pildă în ideea de „om rațional" pe care o folosesc și capetele și epistolele; în prețul ce se pune și în unele și în altele pe „deosebirea între bine și rău", pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic", ș. a. m. d.