Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh

 “Nu vă răzbunați voi singuri, iubiților. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzește vrăjmașul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădești pe capul lui” . (Rom. 12, 19-20).

Despre împăcare și despre iubirea vrăjmașilor

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârșim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Psalmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conștiința păcătosului le cunoaște, și care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea și nerespectul nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul și Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atâta cinste și stimă, câtă obișnuiesc a arăta robii stăpânului, soldații ofițerilor săi și prietenii prietenilor.

Căci când vorbești cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la Dumnezeu iertare și lăsare păcatelor tale, adeseori ești ușor la minte și împrăștiat, și când îngenunchez! și buzele tale limbuțesc, gândurile tale sboară în deșert pretutindeni, prin casa ta, prin târg, pe uliți. Și aceasta așa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putea noi dobândi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra altuia și criticile noastre cele aspre și nedrepte asupra celor deaproape ai noștri, cu ce ne-am dezvinovăți, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile noastre cele prihănite și necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovățirea noastră, când și acela este vinovat focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Și dacă se va cerceta încă și slava cea deșartă, cu care noi ne mândrim pentru postul și milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoșii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lângă aceasta se va judeca și necinstea, cu care noi urmărim unii pe alții, lăudăm pe oameni în față dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă și despre pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmași, dar și pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău și ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute și mai toți le săvârșesc. Sunt încă și altele, care sunt cunoscute numai conștiinței păcătosului.

Ce rușine pentru noi, când ele în ziua judecății se vor vădi înaintea a toată lumea!

Însă de acea rușine împreună și de însuși păcatele cele mari, precum și de pedeapsa cea mare, noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuși Domnul Dumnezeu zice: “De veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greșelile voastre; iar dacă nu veți ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulțime de păcate” (I Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să și uităm; că așa întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, așa și acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o amintește, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomenește cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gândești la răzbunare, te chinuiești mai întâi pe tine însuți. Mânia ta este pentru tine însuți o unealtă de schingiuire, și îți sfâșii măruntaiele tale. Și cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmașul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuiește și îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim și ne chinuim? Chiar dacă n-ar amenința iadul pe cei neîmpăcați, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă și pedepsele cele veșnice așteaptă pe cei neîmpăcați, apoi ce este mai fără de judecată decât a-și găti cineva chinul și aici și în cealaltă viață, a se nenoroci și aici și dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmașului său?

Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu ești atât de neîmpăcat, și așa îndelungat ții mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gândești la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva rușinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socotești tu în adevăr, că este rușine, a câștiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este rușine pentru tine, când tu așa îndelung rămâi încătușat de patimă și aștepți, până ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este pentru tine rușine și vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu tu, ai folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către alții.

Dacă tu dimpotrivă, înainte, și fără ca vătămătorul să-ți vorbească de aceasta, fără a te rușina, te apropii de dânsul și lași la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama ta, și vei avea câștig deplin, răsplată de la Dumnezeu.

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat și clevetit. Totuși păzește-te, de-ați răzbuna singur necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poți tu dori. Tu ești dator numai a te ruga pentru dușmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a rezervat sie. Încă nici să dorești rău dușmanului tău, ci îndeobște să-l lași în judecata Domnului.

Iar dacă noi ne rugăm pentru dușmanii noștri și ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta, până ce ei înșiși nu se vor face mai buni. El nu-I iartă pentru propriul lor folos.

Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înțeleaptă, iar pe dânșii îi pedepsește, pentru ca ei să nu se facă mai răi.

Netemeinică și deșartă este așadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă pe dușmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău și pentru a nu-l lovi în mândria lui.

Ei adaugă: se socotește slab cel ce face întâiul pas spre împăcare și voiește a se pune la cale cu vrăjmașul. Toate acestea sunt vorbe deșarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează, cunoaște gândurile, și tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulțumit cu tine. Socotești tu însă în adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioșia ta s-ar face încă mai rău, atunci să știi, că el nu se va face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci cu dânsul.

Și chiar de ar fi el cel mai rău, totuși el, deși nu o spune și o tăinuiește, va proslăvi întru inima sa bunătatea, blândețea și înțelepciunea ta.

Dacă el cu toată iertarea ta, totuși rămâne întru răutatea sa, atunci trage auprași cea mai mare pedeapsa a lui Dumnezeu. Așadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, și să se facă încă mai semeț către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc și fără judecată, care se lasă a se ameți de socotința oamenilor.

Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai prevăzut aceasta și totuși ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela însuși își răpește tot câștigul dintru acesta.

Numai cu un vrăjmaș nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaș nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraților tăi să nu cugeți niciodată dușmănește.

Și de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmășia ta durează mai mult, atunci ea nu este urmare a pripirii, ci a răutății celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.

Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te rușinezi mai mult, decât la început, și încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia și a patra, atunci va trece încă și a cincea zi, ba și a zecea, ba și a douăzecea, ba și a suta, și răul va fi cu totul nevindecabil.

Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noștri, cu atâta mai departe ajungem unii de alții.

Acum când tu, știi toate acestea, grăbește-te a ieși înaintea aproapelui tău cu împăcare, și ține-l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu și aspru. Dar gândește, că tu faci toate acestea pentru Dumnezeu, și că pentru aceasta vei dobândi mângâiere și deplină răsplătire de la Dumnezeu.

Deșteaptă sufletul tău cel întârzietor și trândav, care se rușinează de aceasta și strigă la el: Ce întârzii și zăbovești? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, și poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.

Potrivnicul tău poate din nou să te atace și să-ți sporească toate relele, noi toate trebuie să le suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; și dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecății mai mult se va lăuda împăcarea .

Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai noștri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi și noi împăcare și iertare.

Așadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării și al răzbunării, ca să ne putem face părtași împărăției cerești, pe care fie ca să o dobândim prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh fie cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.