CAZANIA DUMINICII A CINCEA DUPĂ POGORÂREA Sfântului DUH (Despre răsplata binefacerii)

 Frați creștini,

Să nu trecem cu vederea tăcerea Domnului nostru Iisus Hristos față de nerecunoscătorii ghergheseni. Noi, din obișnuință, fără să ținem seama, ne supărăm pe aceia care sunt lipsiți de recunoștință față de binefacerile noastre. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că nerecunoștința este un păcat mare, cu prilejul vindecării celor zece leproși, despre care Sfântul Evanghelist Luca spune că, pe când Iisus, în drum spre Ierusalim, a trecut printr-un sat, l-au întâmpinat de departe și, ridicându-și glasul lor,au strigat: „Iisuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi!“ (Luca 17, 13). Iisus, milostivindu-se, a zis către dânșii: mergeți la preoți și arătați-le mădularele voastre leproase; iar ei ascultând porunca, au mers la preoți însă, mai înainte de a ajunge la preoți, pe cale, s-au vindecat. După aceasta numai unul dintr-înșii, care era samarinean, s-a întors îndată la Iisus Hristos și căzând cu fața la picioarele Lui, i-a mulțumit. Atunci Iisus a mustrat păcatul nerecunoștinței, zicând: „Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-au gândit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acest străin de neam?“ Nerecunoscătorii calcă nu numai legile firii cuvântătoare, ci și ale firii necuvântătoare, pentru că și dobitoacele necuvântătoare, când li se face bine, își arată, pe cât pot, recunoștința lor către oamenii care le-au făcut bine, cum vedem și din mustrările lui Dumnezeu, făcute israelitenilor pentru nerecunoștința lor față de nenumăratele binefaceri, atunci când zice: „boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său; dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu Mă înțelege” (Isaia 1, 3).Într-adevăr, omul nerecunoscător păcătuiește împotriva tuturor legilor, dar și binefăcătorul, când se necăjește asupra nerecunoscătorului, își pierde plata binefacerii lui și greu păcătuiește.

Păcătuiește cel lipsit de recunoștință, păcat mare, însă numai unul, adică păcatul nerecunoștinței, iar binefăcătorul când așteaptă răsplătire, dar nu ia, atunci cade în mulțime de păcate. Cade în mânie, în ură, dezrădăcinează din inima lui dragostea și dorința binefacerii. Nerecunoscătorul, oricât de împietrit ar fi la inimă, simte greutatea păcatului său; pentru aceasta și nădăjduiește să se pocăiască vreodată și să fie recunoscător binefăcătorilor săi; binefăcătorul însă, de vreme ce socotește că are dreptul la răsplătire și recunoștință din partea celui căruia i-a făcut bine, nu numai că nu se pocăiește, dar nici păcatul său nu și-l cunoaște.

Binefacerea este o faptă foarte bună și mare, fiindcă este roada dragostei, este însăși dragostea. Dar, dacă ai făcut binele pentru ca să ți se facă bine, dacă ai dat pentru ca să iei, atunci binefacerea ta nu este binefacere, ci neguțătorie, pentru că numai neguțătorul dă un lucru pentru ca să ia plată pentru el. Când zici că faci binele, dar ceri în schimb răsplătire pentru binele făcut, atunci ești fățarnic și înșelător, atunci vrei să înșeli lumea, pentru ca oamenii, auzind că tu faci binele și neștiind că tu cauți răsplătire, să te laude ca pe un milostiv și binefăcător.

Unii dintre noi zicem că nici mai mult, nici atât cât am făcut și nici mai puțin nu cerem de la cei cărora le-am făcut bine. Dar când acela, căruia i-am făcut bine, se face prigonitor al nostru, vrăjmaș al nostru, nepăsător față de noi, sau vânzător al nostru, el tulbură inima noastră și se face de nesuferit. Într-adevăr un asemenea om ne tulbură, pentru că suntem încredințați că avem dreptul la recunoștință din partea lui, deoarece i-am făcut bine. În cugetul nostru ne așteptăm la răsplătire din partea lui. Ne tulbură și este nesuferită lipsa lui de recunoștință, dar aceasta se întâmplă fiindcă nu cunoaștem ce este binefacerea și pentru care pricină trebuie să facem binele.

Cel ce dorește să cunoască înălțimea binefacerii și a faptei celei bune, se cuvine să meargă la biserica Domnului nostru Iisus Hristos. Aici va auzi el învățăturile despre binefacerea cea adevărată, aici va învăța el care este binefacerea cea adevărată, cum se face și care este răsplătirea ei. Aici va cunoaște care este binefacerea cea mincinoasă și cine sunt cei ce o fac și se va convinge că acest fel de binefacere nu are nici un har. În biserică, Iisus îl va învăța prin cuvântul Sfintei Evanghelii, zicându-i: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și să te poftească și ei la rândul lor, și să ți se facă răsplătire. Ci când faci un ospăț, cheamă săracii, betegii, ologii și orbii“ (Luca 14, 12-13). Iată cum smulge Iisus din rădăcină toată nădejdea răsplătirii din partea oamenilor, pentru binefaceri. Deci astfel legiuind despre binefacere și învățând care este binefacerea cea adevărată, Domnul arată îndată și cât este de mare și de înaltă această faptă bună și ce fel de răsplătire are cel ce o face, zicând: „Și fericit vei fi, căci nu pot să-ți răsplătească, căci vei fi răsplătit întru învierea drepților“ (Luca 14, 14). Deci cel ce face binele în acest fel va fi rânduit în ceata fericiților, care-și vor lua răsplătire veșnică cu drepții, când vor învia toți oamenii și vor sta înaintea dreptului Judecător. Cât de prost arată binefacerea, când binefăcătorul așteaptă răsplătire din partea celui căruia i-a făcut binele, ne arată Mântuitorul, zicând: „Și dacă faceți bine celor ce vă fac bine, ce mulțumită puteți avea? Doar și păcătoșii același lucru fac“ (Luca 6, 33). Iată dar că adevărata binefacere este lucrul drepților, iar binefacerea mincinoasă este meșteșugul păcătoșilor.

Într-adevăr, toți oamenii sfinți făceau bine, neavând nici un gând la răsplătirea pământească. Domnul nostru Iisus Hristos a arătat Sfinților Apostoli ce fel de răsplătiri le pregătesc cei ce se vor împărtăși de binefacerile lor, zicând: „Vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni, dându-vă prinși în sinagogi și în temnițe, târându-vă la împărați și la domni pentru numele Meu... și veți fi vânduți și de părinți, și de frați, și de rudenii, și de prieteni, și unii dintre voi veți fi dați la moarte, și veți fi urâți de toți oamenii, pentru numele Meu“ (Luca 21, 12, 16-17). Oare, s-au îndoit ei, auzind acestea, și s-au temut să mai săvârșească binefacerile propovăduirii lor către oameni? Nu! ci au străbătut cu mărinimie de suflet tot pământul, toată lumea, învățând, luminând, făcând minuni, vărsând peste toți ploaia cea mântuitoare a binefacerii. Ei nu cereau răsplătiri de la cei cărora le făceau binele, deși aveau dreptul, precum scria Apostolul Pavel către corinteni, zicând: „Dacă am semănat la voi cele duhovnicești, mare lucru este să secerăm din ale voastre cele pământești? Dacă alții se bucură de acest drept asupra voastră, pentru ce nu și noi, cu atât mai mult? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos“ (I Corinteni 9, 11-12). Ei nu căutau răsplătiri vremelnice, fiindcă nădăjduiau în răsplătirea cea cerească, cum serie Apostolul Pavel, ucenicului său Timotei, zicând: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui“ (II Timotei 4, 7-8). Ei așteptau răsplătirea ostenelilor lor pentru binele aproapelui, nu de la oamenii cărora le făceau binele, pentru că oamenii sunt nedrepți, ci de la Dumnezeu, care este Drept Judecător. Ei așteptau răsplătirea binefacerilor lor față de oameni, nu în vremea aceasta, fiindcă vremea de acum nu este vreme de răsplătire, ci în ziua Judecății, când Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Pentru aceasta ei sufereau cu atâta mărinimie cele rele în locul celor bune încât „ocărâți fiind, grăiau de bine; izgoniți, răbdau; huliți, mângâiau“. Deși erau oameni ca și noi, ei nu căutau jos, la cele pământești, ci sus, la cele cerești. Nu vedeau nimic altceva, afară de pilda Domnului nostru Iisus Hristos: la Dânsul aveau ațintiți ochii; de aceea cu răbdare alergau la lupta ce le era pusă înainte, după cum înșiși ne învață, zicând: Prin răbdare „să alergăm cu stăruință la lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți la începătorul și plinitorul credinței, Iisus“ (Evrei 12, 1-2). Deci, dacă și noi vom aținti ochii sufletului și ai inimii noastre la Iisus, atunci nu vom mai lua în seamă necazurile, ci făcând binele, vom lua cununa cea neveștejită.

După botezul Său, Iisus a străbătut orașele și satele Palestinei, făcând bine pretutindeni și vindecând pe toți cei ce erau chinuiți de duhuri necurate. El a săturat pe cei flămânzi, pe cei orbi i-a luminat, pe cei leproși i-a curățit, pe cei slăbănogi i-a vindecat, pe cei gârbovi i-a îndreptat; surzilor le-a dat auz, muților grai, bolnavilor sănătate, celor îndrăciți izbăvire, morților viață, tuturor celor ce pătimeau, vindecare. În locul binefacerilor Lui. cu ce i-au răsplătit iudeii? Cu batjocoriri, pălmuiri, bătăi peste tot trupul gol, cunună de spini, porfiră în batjocură, trestie de ocară, cruce, fiere și oțet. „Iar El, spune Apostolul Petru, ocărât fiind, nu răspundea împotrivă cu ocară; dat la chinuri, nu amenința, ci se lăsa în seama Celui ce judecă cu dreptate“ (I Petru 2, 23). „El, spune proorocul Isaia, ca un miel fără de glas nu-și deschidea gura Sa“ (Isaia 53, 7). El spune Sfântul Evanghelist Luca, până la suflarea cea de pe urmă a Lui, n-a încetat nicidecum să facă bine, ci și-a dat sufletul având facerea de bine în gură. când a spus; „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!“ (Luca 23, 34).

Frați creștini,

Noi suntem ucenici credincioși ai lui Iisus Hristos. Deci să facem totdeauna binele tuturor semenilor noștri: unuia prin sfătuirea noastră, altuia prin mijlocirea noastră. Aceluia prin banii noștri, celuilalt prin ocrotirea noastră ; pe acesta să-l sfătuim, aceluia să-i slujim, celuilalt să-i ajutăm. Binefacerea este o mare faptă bună, fiindcă este roada și împlinirea dragostei. Aceasta este dragostea care lucrează, care viază. Prin aceasta omul se face ca un Dumnezeu pentru semenul său. Când facem bine, să nu facem netrebnic harul binefacerii noastre, căutând răsplătire, sau supărându-ne pe cei nerecunoscători, căci pe cât, cei cărora li s-a făcut bine, se leapădă de datoria recunoștinței, pe atât Dumnezeu înmulțește cununile răsplătirii noastre. Să nu căutăm mai mult la răsplătirea oamenilor, care este vremelnică, decât la răsplătirea lui Dumnezeu, care este veșnică. Să avem totdeauna înaintea ochilor noștri pilda Binefăcătorului și Mântuitorului nostru. De câte ori suntem noi nerecunoscători pentru binefacerile Lui? Dar El niciodată nu încetează a revărsa binefacerile Lui asupra noastră. Să ascultăm în toate zilele vieții noastre glasul Lui dumnezeiesc, care ne grăiește, zicând: „Faceți bine și împrumutați, fără să nădăjduiți nimic în schimb și răsplata voastră va fi multă... și veți fi fiii Celui Preaînalt“ (Luca 6, 35). Amin.