Lumina ochilor

 Odată, o fată a rămas fără vedere, iar şocul trăit a îndepărtat-o de tot ceea ce ştia, ajungând singuratică. Numai un băiat s-a apropiat de ea şi a reuşit să îi câştige atenţia şi inimă. Cei doi îşi petreceau alături cea mai mare parte din timp. Într-o zi, tânăra îi spuse celui drag:

- Tot ce-mi doresc mai mult pe lumea asta e să pot vedea iar soarele, luna, natură, oamenii. Vreau să văd chipul tău... Nu ştiam ce dar minunat ne-a dat Cel de Sus când ne-a hărăzit miracolul privirii...

După o vreme, băiatul îndrăgostit se hotărî să ceară mana iubitei.

- Vrei să te căsătoreşti cu mine?

Tăcerea era apăsătoare, iar tristeţea plutea în aer. Cu tremur în glas, fata îi răspunse:

- Nu mă voi căsători dacă nu pot vedea... Nu mă voi putea descurca pentru amândoi şi nu vreau să-ţi devin povara...

La ceva timp, doctorul o chemă la spital pentru a-i da vestea cea bună. Transplantul de cornee se putea face foarte curând. Apăruse un donator. Fericirea a fost imensă şi, după operaţie, primul care a vrut să o vadă a fost iubitul său. Dar acesta era şi el... nevăzător. Scuturându-se parcă de o povară, ea spuse:

- Nu mă pot căsători cu un orb.

Tânăra s-a întors să plece. Înainte să dispară sunetul paşilor ei, băiatul i-a şoptit:

- Să ai grijă, te rog de ochii mei!