Pomenirea Sfântului Cuvios Efrem Sirul

 Efrem s-a născut în Siria din părinți săraci, pe timpul împărăției lui Constantin cel Mare. După o tinerețe oarecum furtunoasă, Efrem a cunoscut o schimbare radicală a vieții sale, care l-a făcut să ardă de iubire pentru Dumnezeu.

Efrem a fost ucenicul Sfântului Iacob din Nisibe (13 ianuarie). Prin harul covârșitor al lui Dumnezeu Efrem a cunoscut înțelepciunea dumnezeiască, care se prelingea precum mierea de pe buzele sale, iar ochii săi s-au făcut izvoare nesecate de lacrimi.
Harnic precum albina, Efrem scria necontenit cărți pentru zidirea fraților și îi povățuia prin viu grai, nu doar pe ei, ci pe toți cei care veneau la el pentru sfat de prin toate împrejurimile Edessei.
De cele mai multe ori Efrem petrecea în retragere și rugăciune. Cărțile lui sunt numeroase, iar rugăciunile lui minunate.
Cea mai cunoscută este cea care se rostește mai ales în timpul Sfântului și Marelui Post: Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al griji de multe, al poftei de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dă-mi-l mie, slugii Tale. Așa Doamne împărate, dă-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.
Când au vrut să-l înscăuneze cu sila episcop al Edesei, s-a prefăcut nebun, începând să fugă pe străzile cetății târându-și veșmântul după r el. Văzând așa,
oamenii l-au lăsat în pace.
Efrem a fost contemporanul și prietenul Sfântului Vasile cel Mare. Sfântul Efrem este socotit de Biserică Apostol al pocăinței. Cărțile lui înmoaie inimile împietrite chiar și ale omenirii de azi, întorcându-le la pocăință și la Hristos.
Sfântul Efrem a trecut la Domnul încărcat de zile, în anul 378 după Hristos.