În viața Sfântului Cuvios Avramie și a nepoatei sale Maria se descoperă una dintre cele mai luminoase icoane ale milei dumnezeiești și ale iubirii care nu abandonează niciodată sufletul căzut. Istorisirea lor nu este doar relatarea a două destine unite prin legătura de sânge și prin apropierea duhovnicească, ci este o adevărată Evanghelie a pocăinței, arătând cum Dumnezeu urmărește omul până în cele mai adânci prăbușiri ale sale pentru a-l readuce la lumina vieții.
Sfântul Avramie a trăit în pustnicie, alegând încă din tinerețe calea lepădării de lume și a unirii cu Dumnezeu prin rugăciune, post și priveghere. În singurătatea chiliei sale, el și-a curățit inima de patimi și a dobândit o mare măsură a dragostei dumnezeiești. Dar tocmai această dragoste avea să fie încercată nu prin nevoințele pustiei, ci prin durerea pierderii celei pe care o crescuse pentru Hristos. Maria, rămasă orfană, fusese încredințată grijii sale. Cuviosul a crescut-o lângă sine, învățând-o rugăciunea, fecioria și frica de Dumnezeu. Ea devenise un suflet ales, asemenea unei flori crescute la umbra altarului.
Totuși, vrăjmașul mântuirii nu poate răbda frumusețea sufletului unit cu Dumnezeu. Prin înșelare și ispită, Maria a căzut în păcat. Rușinea căderii a fost atât de mare, încât ea nu a îndrăznit să se mai întoarcă la viața curată de mai înainte. A ales fuga, iar fuga de Dumnezeu a devenit coborâre continuă. Ceea ce la început fusese o simplă rănire a sufletului s-a transformat într-o viață întreagă trăită departe de lumină.
Acesta este unul dintre cele mai adânci adevăruri ale vieții duhovnicești: de multe ori omul nu este ținut departe de Dumnezeu de gravitatea păcatului, ci de deznădejdea care urmează după el. Nu păcatul îl pierde pe om în chip definitiv, ci convingerea că nu mai poate fi iertat. Diavolul întâi împinge sufletul spre cădere, iar apoi îi șoptește că întoarcerea este imposibilă.
În fața acestei pierderi, Sfântul Avramie nu a încetat să plângă. Ani întregi a purtat-o pe Maria în rugăciune, asemenea păstorului care nu uită oaia rătăcită. El nu a condamnat-o, nu a șters-o din inima sa și nu a socotit că viața ei este definitiv pierdută. În sufletul său lucra însăși iubirea lui Hristos, Care lasă cele nouăzeci și nouă de oi și merge în căutarea celei pierdute.
Aici se află măreția duhovnicească a sfântului. El nu privește păcatul cu nepăsare, dar nici nu privește păcătosul cu dispreț. El vede în Maria nu ceea ce devenise prin cădere, ci ceea ce fusese creată să fie în planul lui Dumnezeu. Dragostea sa trece dincolo de aparențe și dincolo de mizeria morală în care ea ajunsese.
După mulți ani, aflând unde se găsea nepoata sa, Avramie a luat asupra lui chipul unui om din lume și a pornit în căutarea ei. Gestul său are o profundă semnificație teologică. El devine o icoană a lui Hristos Care S-a coborât din slava cerească și a venit în lumea căzută pentru a-l căuta pe Adam. După cum Domnul nu a așteptat ca omul să urce singur la Cer, tot astfel Avramie nu a așteptat ca Maria să găsească singură drumul întoarcerii.
Când a întâlnit-o, nu i-a vorbit mai întâi despre păcat, ci despre iubire. Nu i-a deschis cartea judecății, ci pe aceea a milei. Lacrimile bătrânului pustnic au fost mai puternice decât orice mustrare. În ele Maria a văzut toți anii de rugăciune, toată durerea și toată nădejdea care nu murise niciodată. În acea întâlnire, iubirea a zdrobit deznădejdea.
Atunci a avut loc adevărata minune. Maria nu s-a întors doar la casa unchiului său, ci s-a întors la Dumnezeu. Pocăința ei a fost atât de adâncă și de sinceră, încât a ajuns la măsuri înalte ale sfințeniei. Tradiția o prezintă ca pe o mare nevoitoare, care și-a spălat anii rătăcirii cu lacrimile pocăinței și cu o dragoste arzătoare pentru Hristos. Căderea ei nu a avut ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt l-a avut harul.
Viața celor doi sfinți ne descoperă că întreaga istorie a mântuirii este istoria căutării omului de către Dumnezeu. Noi vorbim adesea despre omul care Îl caută pe Dumnezeu, însă mai întâi Dumnezeu este Cel Care îl caută pe om. El îl caută prin conștiință, prin suferință, prin cuvântul Scripturii, prin rugăciunile celor ce-l iubesc și prin întâlnirile providențiale care îi schimbă viața. În Avramie îl vedem pe Dumnezeu Care caută, iar în Maria vedem omenirea căzută care este regăsită.
De aceea, această viață este și o puternică mărturie despre valoarea rugăciunii pentru cei rătăciți. Nimeni nu este pierdut atât timp cât există cineva care se roagă cu adevărat pentru el. Lacrimile sfinților devin adesea punți între sufletul căzut și harul lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Avramie a lucrat ani întregi în ascuns, până când a încolțit în inima Mariei dorul întoarcerii.
Mai există și o altă învățătură profundă. Maria nu devine sfântă în ciuda căderii sale, ci prin transformarea rănii în izvor de smerenie. Ea nu uită niciodată de unde a fost ridicată. Tocmai memoria milei primite îi hrănește dragostea pentru Dumnezeu. Sfinții Părinți spun adesea că cei care au cunoscut adâncul propriei neputințe pot dobândi o iubire deosebit de arzătoare pentru Dumnezeu, pentru că înțeleg mai adânc puterea iertării Sale.
În icoana Sfântului Avramie și a Sfintei Maria vedem astfel întâlnirea dintre două virtuți care susțin lumea: iubirea care nu abandonează și pocăința care nu deznădăjduiește. Atunci când aceste două realități se întâlnesc, harul lui Dumnezeu lucrează minuni. Avramie reprezintă dragostea lui Dumnezeu care caută neîncetat, iar Maria reprezintă sufletul care, după ce a gustat amărăciunea depărtării, se întoarce cu toată ființa sa la Izvorul vieții.
Pilda lor rămâne peste veacuri o veste de bucurie pentru orice om care se luptă cu propriile căderi. Nimeni nu a coborât atât de adânc încât să nu poată fi ridicat de harul lui Hristos. Și nimeni nu s-a rătăcit atât de departe încât să iasă din raza iubirii lui Dumnezeu, Care prin sfinții Săi continuă să cheme necontenit: „Întoarce-te, fiule, întoarce-te, fiică, pentru că iubirea Mea este mai mare decât căderea ta.”
Momentul întâlnirii dintre Avramie și Maria este unul dintre cele mai emoționante din întreaga literatură ascetică a Bisericii. Sfântul nu se apropie cu asprime, nici cu osândire, căci știa că „mila biruiește judecata” (Iacov 2, 13). El îi vorbește cu dragostea unui părinte și cu blândețea lui Hristos. Privind lacrimile celui care nu încetase să o iubească, Maria a înțeles că iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul ei.
În acea clipă s-a împlinit în viața ei cuvântul psalmistului: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Lacrimile pocăinței au spălat anii rătăcirii, iar sufletul ei s-a făcut din nou vas al harului. Întoarcerea ei amintește de cuvintele tatălui din parabola fiului risipitor: „Acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 24).
Maria nu a devenit sfântă pentru că nu ar fi cunoscut căderea, ci pentru că a cunoscut puterea ridicării. Ea a înțeles în mod existențial adevărul cuvântului apostolic: „Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20). Nu păcatul a avut ultimul cuvânt în viața sa, ci mila lui Dumnezeu.
Prin Avramie vedem chipul iubirii părintești a lui Dumnezeu, Care așteaptă și caută neîncetat. Prin Maria vedem sufletul omenesc care, după multe rătăciri, își regăsește adevărata casă. Împreună, cei doi sfinți devin o icoană vie a întâlnirii dintre dumnezeiasca milostivire și libertatea omului de a se pocăi.
De aceea, pomenirea lor este o chemare adresată fiecărui creștin să nu deznădăjduiască niciodată. Oricât de mare ar fi căderea, rămâne adevărat cuvântul Domnului: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37). Iar pentru cei care se roagă pentru cei rătăciți, viața Sfântului Avramie rămâne o mărturie că rugăciunea stăruitoare și iubirea răbdătoare pot deveni lucrătoare împreună cu harul lui Dumnezeu în întoarcerea unui suflet la viață.
Astfel, în lumina acestei sfinte istorii, înțelegem că pocăința nu este întoarcerea unui condamnat către judecătorul său, ci întoarcerea unui fiu către Tatăl său; nu este drumul fricii, ci drumul iubirii. De aceea Biserica vede în Sfântul Cuvios Avramie și în Sfânta Maria nu doar două persoane sfinte, ci o Evanghelie vie a cuvântului: „Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 10). Între viețile sfinților care au împodobit pustia cu lacrimi și au luminat lumea prin nevoință, istoria Sfântului Cuvios Avramie și a Sfintei Maria, nepoata sa, strălucește asemenea unei icoane a dumnezeieștii milostiviri. În această sfântă istorisire nu contemplăm doar drama unei căderi și bucuria unei întoarceri, ci însuși chipul lucrării lui Dumnezeu în lume, al iubirii care nu încetează să caute și al harului care ridică din adâncurile pierzării pe cel ce părea cu totul pierdut.
Cuviosul Avramie, împodobit cu toate virtuțile pustniciei, își făcuse din inimă un altar al rugăciunii și din trupul său un jertfelnic al nevoinței. Retras de bunăvoie din zgomotul lumii, el căuta neîncetat fața lui Dumnezeu, împlinind cuvântul psalmistului: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine și pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Psalmul 62, 8). Însă desăvârșirea lui nu avea să se arate numai în post și priveghere, ci mai ales în puterea unei iubiri care a purtat povara altui suflet până la capăt.
Maria, nepoata sa, crescută în apropierea sfântului și hrănită cu învățătura Evangheliei, era asemenea unei făclii aprinse din lumina virtuților sale. Dar vrăjmașul mântuirii, care dintru început pizmuitor al binelui s-a arătat, a întins cursă sufletului ei. Prin amăgire și neatenție, ea a căzut din înălțimea curăției și, rănită de rușinea păcatului, s-a depărtat tot mai mult de Dumnezeu. Căderea ei a fost asemenea celei a fiului risipitor care a părăsit casa părintească și a coborât într-o țară străină, unde și-a risipit viața și demnitatea.
Dar dacă păcatul a întunecat sufletul Mariei, iubirea lui Avramie nu s-a întunecat. Mulți ani bătrânul a plâns înaintea lui Dumnezeu pentru ea, purtând-o în rugăciune asemenea Marelui Arhiereu care poartă înaintea Tatălui durerile lumii. El cunoștea taina despre care vorbesc Părinții: că nimeni nu este atât de căzut încât să nu poată fi ridicat și nimeni nu este atât de departe încât să fie în afara razei milei lui Dumnezeu. În inima sa răsuna făgăduința dumnezeiască: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11).
Anii au trecut, iar lacrimile sfântului s-au adunat ca o jertfă tainică înaintea tronului ceresc. În cele din urmă, Avramie a lăsat pentru o vreme liniștea chiliei și a coborât în lume pentru a căuta sufletul pierdut al nepoatei sale. Acest fapt are o adâncă semnificație teologică. În el vedem o icoană a pogorârii Fiului lui Dumnezeu în lumea căzută. După cum Hristos S-a smerit pe Sine și a venit să-l caute pe Adam cel alungat din rai, tot astfel Avramie a părăsit liniștea pustiei pentru a o găsi pe Maria. El s-a făcut căutător al celei rătăcite, împlinind cuvântul Domnului: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).
Când a aflat-o, nu a întâmpinat-o cu cuvinte aspre și nici cu judecată neînduplecată. El știa că sufletul zdrobit nu se vindecă prin osândire, ci prin iubire luminată de adevăr. Înaintea Mariei nu stătea un judecător, ci un părinte; nu un acuzator, ci un rugător. Iar lacrimile bătrânului au devenit pentru ea glasul lui Dumnezeu. În acea clipă, toate zidurile deznădejdii s-au prăbușit. Ea a înțeles că păcatul nu este mai mare decât mila și că iubirea lui Dumnezeu o însoțise chiar și în anii cei mai întunecați ai rătăcirii sale.
Atunci s-a împlinit în viața ei taina despre care vorbește psalmistul: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Pocăința ei nu a fost o simplă părere de rău, ci o adevărată moarte față de omul vechi și o renaștere în Hristos. Lacrimile care odinioară izvorau din rușine s-au prefăcut în lacrimi de dragoste pentru Dumnezeu. Rănile trecutului au devenit izvoare de smerenie, iar smerenia s-a făcut temelie a unei mari sfințenii.
Viețile lor ne descoperă una dintre cele mai înalte taine ale Evangheliei: Dumnezeu judecă altfel decât omul. Omul privește căderea și vede sfârșitul; Dumnezeu privește căderea și vede începutul pocăinței. Omul vede rana; Dumnezeu vede posibilitatea vindecării. Omul vede moartea duhovnicească; Dumnezeu vede învierea care se pregătește în ascuns. De aceea spune Apostolul: „Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20).
Sfântul Avramie este chipul iubirii pastorale care nu abandonează niciodată, iar Sfânta Maria este chipul sufletului care, după rătăciri și căderi, află din nou casa Tatălui. În întâlnirea lor se reflectă însăși întâlnirea dintre Dumnezeu și omul păcătos. Avramie îl închipuie pe Păstorul cel Bun, iar Maria reprezintă oaia cea pierdută care este ridicată pe umeri și adusă înapoi în staulul mântuirii. De aceea, întreaga lor viață pare un comentariu viu la cuvântul Domnului: „Mai multă bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință” (Luca 15, 7).
Privind la acești sfinți, înțelegem că adevărata iubire nu încetează să spere și adevărata pocăință nu încetează să se smerească. Avramie ne învață răbdarea rugăciunii pentru cei rătăciți, iar Maria ne învață să nu deznădăjduim niciodată de mântuirea noastră. Căci atât timp cât Dumnezeu caută, niciun suflet nu este definitiv pierdut; iar atât timp cât omul se poate întoarce, porțile milei rămân deschise. De aceea, pomenirea lor este o necontenită vestire a Evangheliei iubirii dumnezeiești, care cheamă până la sfârșitul veacurilor pe fiecare om: „Întoarce-te la Mine, și Eu Mă voi întoarce la tine” (Maleahi 3, 7). Astfel, din lacrimile lui Avramie și din pocăința Mariei răsare aceeași lumină a Împărăției, în care se descoperă că iubirea lui Dumnezeu este mai adâncă decât orice cădere și mai puternică decât orice întuneric.
Sursa : Doxololgia
Sfânta Scriptura
Luca 15 (Fiul risipitor și oaia cea pierdută);
Luca 19, 10: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”;
Iezechiel 33, 11: „Nu voiesc moartea păcătosului...”;
Psalmul 50, 18;
Romani 5, 20;
Ioan 6, 37;
Luca 15, 7 și 15, 10.
Autor: Redactor Alexandru ispas istoric si filosof
Comentarii
Trimiteți un comentariu