Pilda Zilei: Tăcerea roditoare a smereniei
În rândul satului de altădată, trăia un bătrân credincios pe nume Antonie, cioban de la o stână retrasă la poalele muntelui. Într-o toamnă târzie, pe când frigul începea să muște din pământ, un călător tânăr și semeț, purtând haine scumpe și carte multă de la oraș, a poposit la coliba lui.
Văzându-l pe moș Antonie cum își vedea de treabă în tăcere – rânduind lemnele, curățând o iesle și spunându-și rugăciunile în șoaptă – tânărul a început să-l dojenească cu mândrie: — Moșule, cum de-ți pierzi viața în pustietatea asta, fără să te știe nimeni, fără să scrii cărți, fără să te audă lumea vorbind în adunări? Omul vrednic se cunoaște după faptele mari și după cuvântul care rămâne în istorie. Tu treci prin lume ca o frunză necunoscută!
Bătrânul Antonie a zâmbit blând, a lăsat toporul din mână, a luat un vas plin cu apă limpede de izvor și a pus pe fundul lui un pumn de nisip tulbure și pietricele. — Fiule, privește acest vas, i-a zis el. Când apa este agitată și noroioasă de la atâtea frământări, pietricelele se ridică la suprafață și fac mare larmă. Dar când apa se așază în liniște și pace, tot ce este greu și de preț se cufundă la fund, păstrând deasupra o oglindă curată în care se poate vedea cerul. Așa este și sufletul omului: zgomotul și slava de o clipă tulbură adâncul, dar smerenia și tăcerea curată lasă Duhul Sfânt să Se odihnească în inimă.
Morală
Astăzi, de praznicul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul care a trăit în smerenie desăvârșită pe malurile Lomului și ale Dâmboviței, fără a căuta vreodată faimă omenească, învățăm că adevărata mărime în fața lui Dumnezeu nu stă în zgomotul laudelor lumii, ci în adâncimea rugăciunii ascunse și a faptelor bune făcute în tăcere. Smerenia nu este slăbiciune, ci greutatea duhovnicească ce ține sufletul ancorat în veșnicie, departe de viforul mândriei.
Autor: Daniel Caranda

Comentarii
Trimiteți un comentariu