Sfântul Apostol Cleopa

Sfântul Apostol Cleopa face parte din ceata celor Șaptezeci de Apostoli ai Domnului, aleși și trimiși de Mântuitorul Iisus Hristos să vestească apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Deși Sfânta Scriptură păstrează puține informații despre viața sa, Tradiția Bisericii și mărturiile istoricilor bisericești au conservat câteva date importante care ne ajută să înțelegem locul său în comunitatea apostolică a Bisericii primare. Potrivit mărturiei istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, care îl citează pe vechiul scriitor creștin Hegesip, Cleopa era fratele Dreptului Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Maria. Prin această legătură, el aparținea familiei apropiate care a fost martoră la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume prin venirea Fiului Său întrupat. Tradiția amintește, de asemenea, că fiul său, Sfântul Simeon, avea să devină al doilea episcop al Ierusalimului după moartea mucenicească a Sfântului Iacov cel Drept, ceea ce arată rolul important al familiei sale în viața Bisericii apostolice. Numele Sfântului Cleopa este pomenit în mod explicit în Evanghelia după Luca, în relatarea despre călătoria către Emaus, petrecută în ziua Învierii Domnului. După Pătimirile și moartea pe Cruce a Mântuitorului, Cleopa și un alt ucenic se îndreptau spre satul Emaus, discutând cu tristețe despre cele întâmplate la Ierusalim. În timpul acestei călătorii li S-a alăturat Însuși Hristos Cel Înviat, fără ca ei să-L recunoască de îndată. Abia mai târziu, la frângerea pâinii, ochii lor s-au deschis și au înțeles că Cel care le vorbise era Domnul. Această întâlnire avea să marcheze pentru totdeauna viața Sfântului Cleopa. Din ucenic întristat și nedumerit, el devine martor al Învierii și vestitor al lui Hristos Cel viu. De atunci înainte, întreaga sa existență a fost luminată de certitudinea că moartea a fost biruită și că făgăduințele profeților și-au aflat împlinirea în persoana Mântuitorului. Biserica îl cinstește ca pe unul dintre primii martori ai Învierii și ca pe unul dintre cei care au primit direct descoperirea lui Hristos după ieșirea Sa din mormânt. Prin viața sa, Sfântul Apostol Cleopa se înscrie între acei ucenici smeriți ai Domnului a căror măreție nu stă în funcții sau în realizări omenești, ci în apropierea lor de Hristos și în credincioșia cu care au păstrat și au transmis lumii vestea cea bună a Învierii. După ce s-a învrednicit de întâlnirea cu Hristos Cel Înviat pe drumul spre Emaus și a devenit martor direct al Învierii, Sfântul Apostol Cleopa s-a numărat printre ucenicii care au participat la începuturile vieții Bisericii apostolice. Deși izvoarele păstrate nu oferă amănunte la fel de bogate precum în cazul unor apostoli precum Petru, Ioan sau Pavel, Tradiția Bisericii îl așază între cei Șaptezeci de Apostoli care au primit de la Domnul chemarea de a propovădui Evanghelia și de a răspândi vestea mântuirii în lume. Activitatea sa apostolică trebuie înțeleasă în lumina experienței fundamentale care i-a marcat întreaga existență: întâlnirea cu Hristos Cel Înviat. Cleopa nu predica o învățătură auzită de la alții și nici o doctrină născută din reflecții omenești, ci mărturisea ceea ce văzuse și trăise el însuși. El era unul dintre acei martori care puteau spune că au vorbit cu Domnul după Înviere, că au primit de la El tâlcuirea Scripturilor și că L-au recunoscut la frângerea pâinii. Tocmai această experiență personală a constituit temelia propovăduirii sale. În Biserica primară, mărturia unor astfel de oameni avea o importanță deosebită. Credința creștină nu se întemeia pe speculații filosofice, ci pe mărturia concretă a celor care L-au văzut pe Hristos mort și apoi viu. Astfel, Sfântul Cleopa a devenit unul dintre transmițătorii autentici ai tradiției apostolice, contribuind la răspândirea credinței în Hristos Cel răstignit și înviat. Tradiția veche îl prezintă ca pe un slujitor devotat al comunității creștine din Ierusalim, aflat în apropierea cercului apostolic și a rudelor Domnului după trup. În acest mediu s-au pus bazele organizării Bisericii și ale misiunii creștine care avea să se extindă în întreg Imperiul Roman. Faptul că fiul său, Sfântul Simeon, a fost ales mai târziu episcop al Ierusalimului arată prestigiul duhovnicesc de care se bucura familia lui Cleopa în sânul comunității creștine. Misiunea sa apostolică poate fi privită și dintr-o perspectivă simbolică. Dacă ceilalți apostoli sunt adesea asociați cu marile călătorii misionare și cu întemeierea de Biserici, Sfântul Cleopa rămâne pentru tradiția creștină apostolul întâlnirii cu Hristos pe cale. El este vestitorul faptului că Domnul merge nevăzut alături de cei care Îl caută, le luminează mintea prin Scripturi și li Se descoperă în comuniunea euharistică. Prin întreaga sa lucrare apostolică, Cleopa a transmis lumii această experiență a prezenței vii a lui Hristos în Biserică. Astfel, activitatea apostolică a Sfântului Cleopa nu poate fi despărțită de mărturia Învierii. Întreaga sa propovăduire izvorăște din focul care i-a aprins inima pe drumul spre Emaus și din lumina care i-a deschis ochii la frângerea pâinii. El devine astfel nu doar un martor al Învierii, ci și un model al apostolatului autentic, care își are izvorul în întâlnirea personală cu Hristos și în împărtășirea acestei întâlniri către ceilalți oameni. Sfântul Apostol Cleopa și taina întâlnirii cu Hristos Cel Înviat Între toți cei Șaptezeci de Apostoli, Sfântul Cleopa ocupă un loc cu totul aparte în conștiința Bisericii, deoarece numele său este legat de una dintre cele mai profunde arătări ale Domnului după Înviere. Dacă pentru ceilalți apostoli întâlnirea cu Hristos Cel Înviat a constituit începutul propovăduirii lor, pentru Cleopa această întâlnire a devenit însăși icoana vieții duhovnicești. În persoana sa, Biserica contemplă sufletul omenesc aflat în căutarea lui Dumnezeu și călăuzit treptat către lumina deplină a adevărului. Drumul spre Emaus reprezintă mai mult decât o simplă călătorie între două localități ale Palestinei. El simbolizează drumul întregii omeniri după căderea în păcat. Cleopa și însoțitorul său părăsesc Ierusalimul purtând în suflet durerea Crucii și neînțelegerea celor petrecute. Deși L-au urmat pe Hristos și au crezut în El, încă nu puteau înțelege cum moartea Celui drept putea deveni izvor al mântuirii lumii. În această stare de tulburare și de căutare li Se alătură însuși Domnul, Care merge alături de ei fără a Se face cunoscut. Sfinții Părinți au văzut în această apropiere tainică a lui Hristos imaginea purtării Sale de grijă față de orice suflet. Adesea omul crede că este singur în încercările sale și că Dumnezeu a rămas departe de durerile sale. În realitate, Hristos este prezent chiar atunci când nu este recunoscut. El însoțește pașii omului, îi ascultă frământările și îi călăuzește viața către adevăr. Faptul că ucenicii nu L-au recunoscut nu înseamnă că Domnul era absent, ci că ochii lor nu erau încă pregătiți pentru vederea duhovnicească. De aceea, prima lucrare pe care Hristos o săvârșește nu este descoperirea chipului Său, ci luminarea minții lor prin Scripturi. El începe să le tâlcuiască cele scrise despre Mesia în Lege, în Prooroci și în Psalmi, arătându-le că Pătimirea și Învierea nu au fost accidente ale istoriei, ci împlinirea planului veșnic al iubirii dumnezeiești. În această lucrare se descoperă o lege fundamentală a vieții duhovnicești: înainte de a-L vedea pe Dumnezeu, omul trebuie să învețe să-L înțeleagă; înainte de contemplare vine ascultarea; înainte de vedere vine credința. Pe măsură ce Hristos vorbește, în inima lui Cleopa începe să se aprindă un foc lăuntric. Acesta este focul harului dumnezeiesc despre care au scris atât de des Părinții Bisericii. Nu este foc material, nici simplă emoție omenească, ci lucrarea Duhului Sfânt care luminează mintea și încălzește inima. Mai târziu, după recunoașterea Domnului, Cleopa va exprima această experiență prin cuvintele devenite nemuritoare: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?”. Momentul culminant al descoperirii dumnezeiești are loc însă la frângerea pâinii. Abia atunci ochii ucenicilor se deschid și Îl recunosc pe Domnul. Nu este întâmplător că această recunoaștere este legată de gestul euharistic. Biserica a văzut întotdeauna în această scenă o mărturie profundă despre prezența lui Hristos în Sfânta Euharistie. Același Domn care luminează mintea prin cuvânt Se descoperă deplin prin împărtășirea cu viața Sa. Scriptura și Euharistia apar astfel unite într-o singură mișcare ascendentă prin care omul se apropie de Dumnezeu. În viața Sfântului Apostol Cleopa se descoperă astfel întregul itinerar al credinței creștine: căutare, luminare, recunoaștere și mărturisire. El pleacă din Ierusalim întristat și nedumerit, dar se întoarce ca martor al Învierii. Pleacă purtând întrebări, se întoarce purtând certitudinea vieții veșnice. Din acest motiv, figura sa rămâne pentru toate veacurile chipul credinciosului care, călăuzit de Hristos, trece de la litera Scripturii la înțelegerea ei duhovnicească, de la cunoașterea exterioară la comuniunea vie cu Dumnezeu și de la întristarea acestei lumi la bucuria nestricăcioasă a Învierii. Experiența trăită de Sfântul Apostol Cleopa pe drumul spre Emaus nu se încheie în momentul recunoașterii lui Hristos. De fapt, abia de aici începe adevărata sa înțelegere a tainei mântuirii. Evanghelia ne arată că, după ce L-au recunoscut la frângerea pâinii, Domnul S-a făcut nevăzut de la ei. Acest detaliu, aparent simplu, ascunde o învățătură profundă. Hristos Se retrage dinaintea ochilor trupești pentru a Se sălășlui în ochii credinței. El îi învață pe ucenici că prezența Sa după Înviere nu va mai fi una limitată de spațiu și timp, ci o prezență duhovnicească, vie și permanentă în Biserica Sa. În acest sens, Sfântul Cleopa devine unul dintre primii martori ai trecerii de la vederea sensibilă la vederea duhovnicească. Înainte de Pătimire, ucenicii Îl cunoșteau pe Hristos mai ales prin ceea ce vedeau și auzeau. După Înviere însă, ei sunt chemați să-L cunoască într-un mod mai adânc, prin credință și prin împărtășirea de harul Său. Aceasta este și calea pe care o urmează fiecare creștin. Nimeni nu-L mai vede astăzi pe Hristos cu ochii trupești asemenea apostolilor, dar fiecare este chemat să-L recunoască prin luminarea Scripturilor, prin rugăciune și prin împărtășirea euharistică. Sfinții Părinți văd în Cleopa chipul omului care trece de la cunoașterea exterioară la cunoașterea lăuntrică a lui Dumnezeu. La început el vorbește despre Hristos ca despre „un proroc puternic cu fapta și cu cuvântul”, însă după întâlnirea cu Cel Înviat înțelege că Iisus din Nazaret este Domnul vieții și al morții, Fiul lui Dumnezeu Care a biruit iadul și a deschis oamenilor calea împărăției. Astfel, credința sa nu mai este întemeiată pe așteptări omenești, ci pe realitatea Învierii. De aceea, drumul spre Emaus poate fi interpretat ca o adevărată cateheză a vieții duhovnicești. Mai întâi există starea de rătăcire și de neînțelegere. Apoi urmează întâlnirea tainică cu Hristos prin cuvântul Scripturii. După aceea vine aprinderea inimii prin lucrarea harului. În cele din urmă are loc descoperirea deplină a Domnului în frângerea pâinii și întoarcerea grabnică la comunitatea credincioșilor pentru a împărtăși vestea cea bună. Acesta este, în fond, parcursul oricărui suflet care se apropie cu sinceritate de Dumnezeu. Nu este lipsit de semnificație faptul că, după recunoașterea Domnului, Cleopa și însoțitorul său se întorc imediat la Ierusalim. Cetatea pe care o părăsiseră cu tristețe devine acum locul mărturisirii și al bucuriei. Omul care L-a întâlnit cu adevărat pe Hristos nu mai poate rămâne închis în propria experiență spirituală. Lumina primită devine mărturie, iar bucuria devine împărtășire. În aceasta se descoperă și caracterul apostolic al vieții creștine: orice întâlnire autentică cu Domnul naște dorința de a-L face cunoscut și altora. Prin urmare, Sfântul Apostol Cleopa nu este doar martorul unei arătări pascale, ci icoana sufletului care se lasă călăuzit de Hristos spre înțelegerea tainelor dumnezeiești. În el vedem cum Dumnezeu ridică mintea din nedumerire la adevăr, inima din tristețe la bucurie și întreaga ființă din slăbiciunea firii la demnitatea de martor al Învierii. De aceea, pomenirea sa în Biserică nu este numai amintirea unui apostol din veacul întâi, ci și chemarea adresată fiecărui credincios de a transforma propriul drum prin această lume într-un Emaus duhovnicesc, pe care Hristos merge nevăzut alături de noi, luminându-ne mintea și aprinzându-ne inima cu focul iubirii Sale dumnezeiești. Sursa:Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, 30 octombrie, „Sfântul Apostol Cleopa, unul dintre cei Șaptezeci de Apostoli”. Sfântul Grigorie cel Mare, Homilia 23 la Evanghelii (Homiliae in Evangelia), despre ucenicii de la Emaus. Arhim. Macarie Simonopetritul, Viețile Sfinților, vol. I (Septembrie-Februarie), Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2005, 30 octombrie: „Sfântul Apostol Cleopa, unul dintre cei Șaptezeci”. Autor:Redactor Alexandru Ispas istoric și filosof