Cărbunele și Diamantul

 

În urmă cu multă vreme, într-o mănăstire retrasă din Munții Neamului, un ucenic tânăr și nerăbdător a venit la duhovnicul său cu o mare frământare în suflet. Văzând mulțimea ispitelor din lume și slăbiciunea oamenilor care cedau atât de repede în fața necazurilor, l-a întrebat cu durere:

– Părinte, de ce unii oameni, când trec prin suferințe și prigoane, se întăresc în credință și strălucesc prin fapte bune, în timp ce alții, loviți de aceleași greutăți, se ticăloșesc, hulesc pe Dumnezeu și se piardă cu totul? Oare nu este Dumnezeu drept cu toți?

Bătrânul duhovnic a zâmbit blând, l-a luat de mână și l-a dus în trapeza mănăstirii, lângă vatra unde ardea focul. A luat din cenușă un cărbune stins și negru, apoi a deschis o casetă mică de lemn de unde a scos un diamant prețios, primit în dar de la un binefăcător.

– Fiul meu, privește aceste două daruri ale pământului. Cărbunele acesta negru și murdar este alcătuit din același element chimic de bază ca și acest diamant scump care luminează în lumina soarelui. Amândouă au trecut prin adâncurile pământului și au suportat presiuni imense din partea stâncilor. Însă, pe când cărbunele n-a făcut decât să se sfărâme și să lase în urmă doar funingine și mâhnire, sub aceeași greutate, carbonul diamantului a primit căldura și presiunea transformându-se într-o piatră nepieritoare, care reflectă curat lumina.

Ucenicul a privit uimit, încercând să înțeleagă tâlcul.

Iar bătrânul i-a continuat învățătura, spunând: – Așa suntem și noi, oamenii, în fața cuptoarelor încercărilor din această viață. Încercările și necazurile sunt aceleași pentru toți: boala, sărăcia, necazul sau nedreptatea lovesc și în cel drept, și în cel nelegiuit. Însă omul care își pune nădejdea în Dumnezeu, rugându-se și primind crucea cu smerenie, folosește focul suferinței ca să-și curețe zgura păcatelor, prefăcându-se asemenea unui diamant duhovnicesc. În schimb, cel mândru, care se bizuie doar pe puterile lui, se revoltă împotriva Creatorului, iar presiunea vieții îl preface în pulbere și cenușă.

Morală:

Necazurile și încercările veacului acestuia nu vin spre pieirea noastră, ci spre încercarea credinței. Ele nu pot schimba valoarea unui suflet, ci doar o descoperă: pe cel mândru îl risipesc precum cenușa în vânt, în timp ce pe cel smerit și statornic în rugăciune îl desăvârșesc, dăruindu-i strălucirea cea veșnică a Împărăției Cerurilor.

Autor: Daniel Caranda