Pilda Zilei: Sămânța ascunsă și rodul tăcerii

 

 

În a doua zi după marele praznic al ocrotitorului Bucureștilor, pe când toamna își așterne liniștea aurie peste pământ, un tânăr căutat de griji a mers la un bătrân îmbunătățit din mănăstire. Îngrijorat de roadele puține ale ostenelilor sale duhovnicești și de multele vorbe și neîmpliniri din jur, l-a întrebat pe avvă:

– Părinte, de ce ostenelile mele se risipesc atât de repede și pacea nu se statornicește în sufletul meu? Mă ostenesc, vorbesc, sfătuiesc, dar simt că totul rămâne pustiu.

Bătrânul a zâmbit cu blândețe, l-a luat de mână și l-a dus în grădina mănăstirii, unde pământul era acoperit de frunze căzute. A arătat spre un pom uscat la suprafață, dar cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, și i-a zis:

– Vezi pomul acesta? Într-o iarnă geroasă, un om a aruncat semințe alese la suprafața zăpezii, lăudându-se înaintea tuturor cu bogăția lor. Vântul le-a spulberat, iar gerul le-a mistuit. Altele, însă, au căzut în crăpăturile tăcute ale pământului, ascunse de ochii lumii, plouate de cer și încălzite în tăcere. Acelea au devenit stejari puternici. Așa este și omul: tot ceea ce se zidește cu zgomot și slavă omenească piere în vântul deșertăciunii; dar ceea ce se lucrează în tainița inimii, cu smerenie și răbdare, crește în veșnicie.

Autor: Daniel Caranda

Morală: Adevărata roadă duhovnicească nu se arată în zgomotul vorbelor multe și în dorința de a fi văzuți de lume, ci crește în tăcerea rugăciunii ascunse, acolo unde sufletul își udă rădăcinile în smerenie și ascultare de Dumnezeu.