Păcate mari și păcate mici

Două femei au plecat odată la o mănăstire, spre a se închina. Una dintre ele era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, cealaltă însă nu se credea câtuşi de puţin păcătoasă, căci, zicea dansa, a făcut numai păcate mici la viaţa ei.

Ajungând la mănăstire, stareţul a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar mai apoi le-a trimis la câmp, dându-le un altfel de canon. Celei mai păcătoase el i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare pe care o va găsi, iar celei mai puţin păcătoase, să aducă diferite pietricele.

Femeile au făcut ascultare, iar mai apoi s-au întors la părintele cu pricina. Văzând că au adus pietrele cerute, stareţul a zis fiecăreia să aşeze pietrele de unde le-a luat.

Cea cu pietricele mici şovăia, iar stareţul a întrebat-o:

- De ce eziţi?

- Fiindcă este greu să pun fiecare piatră la locul ei, căci sunt multe şi nu ţin minte locul fiecăreia.

Atunci, stareţul i-a zis:

- Ia aminte, femeia cealaltă a săvârşit o singură fapta rea, dar o ţine minte, o regreta şi mereu o spală cu lacrimile sale. Ea ştie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu păcatele tale mărunte şi neînsemnate, nu-ţi poţi aduce aminte când, cui, unde şi cum ai pricinuit rău. Şi deoarece păcatele tale sunt mici, dar numeroase, tu nici nu eşti în stare să te pocăieşti pentru ele.

 Femeia ceea ce se credea având păcate "mici" a înţeles că şi orice păcat, oricât de mic ar părea el, întinează sufletul.