CAZANIA DUMINICII A ȘAPTESPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre statornicia în fapte bune)

 

Frați creștini,

Femeia cananeiancă a avut, cu adevărat, credință, a avut înțelepciune, a avut smerenie. Dacă însă i-ar fi lipsit din inimă statornicia, fiica ei nu s-ar fi tămăduit. A stat tare și neclintită în scopul său, deși a întâlnit multă și mare împotrivire. De aceea a biruit și a dobândit împlinirea dorinței sale, după cum vedem din răspunsul Domnului, când îi zice: „Facă-se ție după cum voiești!“ (Matei 15, 28)

Statornicia în fapte bune este o faptă atât de trebuincioasă, încât, fără ea, nimeni nu-și poate dobândi mântuirea dorită. Noi am învățat și credem că numai acela ajunge în locașul raiului, care umblă pe calea faptelor bune. Această cale a însemnat-o scara patriarhului Iacov, care era întărită pe pământ și ajungea până la înălțimea cerului. Pe această scară îngerii se coboară la oameni, aducându-le harul lui Dumnezeu, iar oamenii făcându-se asemenea îngerilor, se suie pe ea în Împărăția cea veșnică.

Credința, dragostea, nădejdea, dreptatea, smerenia, ascultarea, curățenia, rugăciunea, postul, privegherea și celelalte fapte bune, sunt trepte ale acestei scări cerești. De pe scara aceasta, care duce în sus, dacă cineva se va întoarce în jos, sau nu va alerga fără preget în sus, cade din mântuirea sa, chiar dacă s-a suit multe trepte, adică chiar dacă a săvârșit multe fapte bune. Aceasta ne învață pe noi Dumnezeu prin proorocul Iezechil, zicând: „Spune fiilor poporului tău: dreptatea dreptului nu-l va mântui pe el în ziua în care va rătăci“ (Iezechil 33, 12). Aceasta ne-a învățat și Mântuitorul lumii, zicând: „Nimeni, punând mâna sa pe plug, de se va uita înapoi, nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 9, 62). Și, fiindcă acest dumnezeiesc drum merge în sus, iar voința omului din tinerețe până la bătrânețe trage în Jos, pentru aceasta mulți încep a se sui cu râvnă, dar numai aceia nu cad jos și într-una se suie, care stau tari și neclătinați în cea dintâi râvnă a lor.

În această cerească cale întâlnești potrivnici, care te vrăjmășesc neîncetat. Întâlnești luptători, care se luptă cu tine și ziua și noaptea. Întâlnești tâlhari, care aruncă asupra ta într-una săgeți de foc, după cum ne spune înțeleptul Sirah zicând: „Fiule, dacă vrei să te apropii să slujești Domnului, pregătește-ți sufletul tău pentru ispite“ (Sirah 2, 1). Tu postești, pentru ca să stăvilești patimile trupului, pentru că postirea este armă puternică împotriva poftelor celor rele ale trupului. Deci, dacă postești, vei fi purtător de biruință împotriva trupului care te împinge la păcat; iar dacă, din cauza neînfrânării, nu postești, atunci cazi din curățenia trupului. Te rogi cu credință și cu evlavie, căci rugăciunea este o bună întrarmare împotriva înfocatelor săgeți ale diavolului. Dacă te vei ruga neîncetat, vei fi biruitor asupra diavolilor, vrăjmașii tăi cei aducători de moarte; iar dacă, din cauza grijilor pământești, vei înceta să te rogi, atunci vei primi săgeți și răni cumplite de la diavolul.

Dar, pentru ca să nu ostenim, suindu-ne pe această fericită seară, Sfântul Apostol Pavel ne dă ca pildă o mulțime de bărbați care mărturisesc că prin statornicia în fapte bune, au săvârșit cu bucurie duhovnicească greutățile suferințelor, îndemnându-ne și pe noi și zicând: „Deci, având și noi împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul, care lesne ne împresoară și cu răbdare să alergăm în lupta care ne stă înainte“ (Evrei 12, 1). O pildă de statornicie în fapte bune avem pe lov. În vremea bogăției lui, el era un om curat, fără prihană, drept, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de orice faptă rea. Dar neschimbat a rămas și în vremea nenorocirilor lui. A pierdut averile; de moarte năpraznică au murit toți, fiii lui iubiți; sărăcia cea mai mare, boala cumplită și răni dureroase l-au cuprins pe el. Iov însă, în toate cele ce i s-au întâmplat, nimic n-a greșit înaintea Domnului, ci a stat tare în dragostea față de Dumnezeu, în toată vremea primejdiei și nu s-a abătut nicidecum din calea faptelor bune. Cugetând atunci la deșertăciunea firii omenești, zicea: „gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat! Fie numele Domnului binecuvântat“ (Iov 1, 21).

Sfânta Scriptură mărturisește despre statornicia lui Moise în fapte bune. Nici frica de împăratul Egiptului, nici călătoria de 40 de ani în pământ pustiu și fără apă, nici foamea și setea, suferite în pustiuri, nici războaiele cele neașteptate cu vrăjmașii, nici desele nemulțumiri ale poporului iudeu, n-au clătinat statornicia și tăria sufletului său. Despre statornicia în fapta cea bună avem pildă pe proorocii: Elisei, când a fost batjocorit; Ieremia, când a fost bătut și închis; Miheea, când a fost lovit peste obraz și băgat în temniță; Zaharia, când a fost bătut cu pietre; Isaia, când a fost tăiat cu fierăstrăul și toți drepții Vechiului Testament, care stăruiau cu tărie în lupta care-i aștepta, fiind lipsiți, supărați de rău, rătăcind în pustiu și în munți, în peșteri și în crăpăturile pământului.

De asemenea, avem pildă de statornicie în fapte bune și pe toți sfinții cei de după vestirea Evangheliei, care au răbdat în lupta lor necontenită, flămânzind, însetoșând, suferind de frig, fără cămin, ostenindu-se, lucrând cu mâinile lor, fiind ocărâți și socotiți de toți ca niște gunoi și lepădătură. Pildă de statornicie în fapte bune, avem și pe sfinții mucenici, pe care toate cumplitele chinuri folosite de nemilostivii tirani n-au putut să-i clintească nicidecum din lupta lor de propovăduitori ai lui Hristos. De acest fel de răbdare și statornicie este nevoie în calea mântuirii.

Ce dar nădăjduim să luăm noi, cei care suntem lipsiți de statornicia în fapte bune? Noi postim astăzi, dar mâine ne îmbuibăm și bem până ce ne îmbătăm. Astăzi ne rugăm, apoi, după câteva zile, de abia ne mai aducem aminte de rugăciune. Astăzi miluim pe cel sărac, dar mâine îi întoarcem spatele, sau îl ocolim. Astăzi umblăm pe calea faptelor bune, dar mâine, pentru o ispită, ne întoarcem înapoi.

Păcatul este peste tot locul, și oriunde vom sta și oriunde ne vom întoarce ochii, acolo vom vedea pricină de păcătuire. Dar pe oamenii cei sfinți, fiindcă aveau fapta cea bună a statorniciei, nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici foametea, nici goliciunea, nici primejdia, nici sabia, nici moartea, nici viața, nici demonii, nici altfel de întâmplări, nu-i clinteau din stăruința în faptele cele bune, ci în toate acestea biruiau prin harul lui Hristos, Care i-a iubit pe ei. Noi însă, păcătoșii, fiind lipsiți de statornicie, pentru un mic necaz, sau pentru puțină strâmtorare, sau pentru o ispită lesne de trecut, îndată ne abatem din calea faptelor bune și cădem în adâncurile păcatului.

Dar, poate zice unii creștini, că aceia erau oameni aleși, care aveau deosebit har de la Dumnezeu și pentru aceasta au răbdat până la sfârșit în strădania săvârșirii faptelor bune, bineplăcând lui Dumnezeu. Fraților, să nu ne înșelăm pe noi înșine! Aceia erau oameni ca și noi; aveau aceeași fire, aceleași neputințe, aceleași patimi, și mai cu seamă mult mai multe ispite. Aceia erau oameni aleși, dar și noi, la fel cu ei, suntem aleși, fiindcă prin cuvântul lor am crezut în Iisus Hristos. Pentru aceasta Sfântul Apostol Petru, printre aleșii Domnului, a numit pe creștini neam ales, zicând: „Iar voi sunteți neam ales, preoție împărătească, seminție sfântă, popor agonisit lui Dumnezeu“ (I Petru 2, 9).

Dar cine poate rămâne nerănit și fără păcat, în toată vremea vieții sale printre atâtea deșertăciuni ale lumii, într-atâta foc al trupului, și între atâtea curse și săgeți ale diavolului, păstrând aceeași osârdie în inimă? Cel ce voiește, acela poate. Chiar dacă s-ar răni cel care se luptă, dacă își vindecă rănile sale și nu se abate din calea faptelor bune, continuând să alerge și să se nevoiască mai departe, cu nevoința cea bună, el ia aceeași răsplată a biruinței.

În timpul războiului dintre popoare, de multe ori se rănesc ostașii, dar cei statornici, legându-și și vindecându-și, rănile lor, merg din nou pe front, luptă ca și mai înainte și sunt răsplătiți. Cei nestatornici însă, când vor fi răniți, părăsesc îndată oastea și fugind, cad din rânduiala cea ostășească și din darurile cele cuvenite biruitorilor. Același lucru se întâmplă și cu nevoințele cele duhovnicești. Unii din ucenicii lui Hristos, rănindu-se, își vindecă rănile lor și rămân iar în aceeași nevoință; iar alții, după rănire fug din calea cea bună și cad în calea pierzării.

Doi bărbați s-au făcut ucenici ai lui Iisus Hristos: Petru și Iuda. Amândoi merg după El, aud învățătura Lui cea cerească, văd minunile, se învrednicesc de harul apostoliei, aleargă pe aceeași cale a mântuirii. Sufletul lui Petru este rănit prin lepădarea de Hristos, iar al lui Iuda prin vinderea lui Hristos. Petru însă își spală rana sa cu lacrimi amare și pune peste ea balsamul pocăinței. De aceea el iarăși se întărește, aleargă iar cu sârguință pe aceeași cale și se face vrednic de harul apostoliei și de Împărăția cerească. Iuda fuge din ceata apostolilor, aruncă cei 30 de arginți în biserică, se deznădăjduiește și, mergând, se spânzură.

Deci, frate creștine, dacă, alergând în calea faptelor bune, tu vei cădea, îndată să te scoli și să mergi mai departe. Dacă te vei răni, pune îndată peste rana ta alifia pocăinței, ca Sfântul Apostol Petru. Păcatul să nu slăbească osârdia inimii tale și rana să nu omoare puterea cugetului tău. Să nu stingi dragostea lui Dumnezeu, care s-a vărsat în inima ta. Să nu fugi din calea faptelor bune; stai într-însa întărit, îmbărbătează-te și săvârșește iarăși fapte bune. Dacă nu vei purta grijă îndată de vindecarea sufletului tău și dacă nu vei rămâne în calea faptelor bune, atunci păcatul devenind obișnuință, te va trage pe calea pierzării. Atunci rămâi deznădăjduit de mântuire, ca trădătorul Iuda. Iar dacă te vei scula îndată și vei face iarăși fapte bune, atunci iarăși te vei învrednici de aceeași răsplată, putând zice și tu, ca Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, calea am săvârșit-o, credința am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, EL, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce L-au iubit pe El“ (II Timotei 4, 7-8). De cununa dreptății veșnice sunt vrednici toți cei care sunt statornici ca Pavel, ca Petru și ca ceilalți apostoli și sfinți, care toată viața lor au stat neclintiți în calea faptelor bune. Să ne suim deci pe scara cea sfântă a faptelor bune și ajungând până la înălțimea cea desăvârșită și plăcută lui Dumnezeu, să rămânem statornici toată viața noastră, știind că ne așteaptă făgăduința Domnului, dată prin cuvântul Apostolului Ioan, din Apocalipsă, care zice: „Celui care biruiește îi voi da să șadă cu Mine în scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu în scaunul Lui“ (Apocalipsa 3, 21). Amin!