Pomenirea Sfinților Cuvioși Xenofont și Maria și a fiilor lor, Ioan și Arcadie

 

Aceștia erau cetățeni foarte de vază și slăviți în cetatea Constantinopolului. Xenofont și soția lui Maria duceau o viață plăcută lui Dumnezeu, dedicându-și întreaga lor grijă educației creștinești a celor doi fii ai lor, Ioan și Arcadie. Când aceștia au ajuns la vârsta majoratului, părinții lor i-au trimis la Beirut [unde se aflau cele mai bune școli creștine din acea vreme]; dar s-a întâmplat că o furtună năprasnică le-a scufundat corabia pe care călătoreau. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cei doi frați au scăpat totuși cu viață. Ei au fost aruncați la mal de valuri, în locuri diferite, astfel încât fiecare a crezut despre celălalt că s-a înecat. Din durerea sfâșietoare a pierderii celuilalt, ambii s-au făcut monahi la mânăstiri diferite.
După doi ani, văzând că nu sosește nici o veste de la fii, părinții cei zdrobiți de durere au ajuns ca pelerini la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri. Acolo, prin străvederea unuia dintre părinții cei îmbunătățiți de acolo, mai întâi sau cunoscut frații între ei, iar mai apoi, copiii și cu părinții lor.
Dintr-o recunoștință de necuprins către Dumnezeu, Xenofont și Maria au împărțit de îndată săracilor uriașa lor avere și s-au îmbrăcat amândoi în chipul cel monahicesc.
Povestea vieții acestor patru suflete este cu adevărat copleșitoare, ea arătând mai ales cât de minunat călăuzește Dumnezeu viețile celor ce cred în El, chiar din mijlocul celor mai fără de ieșire nenorociri; ea arată cum îngăduie El vitregiile vieții, numai pentru a întări și mai mult credința celor ce le poartă și pentru a dărui, la vreme potrivită, bucurii mai presus de orice nădejde și de orice grai.
Această familie de Sfinți a viețuit și s-a săvârșit cu pace în Domnul în veacul al cincilea.