CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI DOUA DUPĂ POGORÂREA Sfântului DUH (Milostenia este o datorie)

 

Frați creștini,

Frică și cutremur cuprinde sufletul nostru când ne gândim la bogatul despre care istorisește Sfânta Evanghelie de astăzi! Care au fost păcatele lui, pentru care a fost osândit la chinuri atât de înfricoșate? El n-a fost nici închinător la idoli, nici fur, nici ucigaș, nici martor mincinos și nici poftitor de avutul altuia. Se îmbrăca, zice Sfânta Evanghelie, cu porfiră și cu pânză de in scumpă, adică cu haine strălucitoare și de mult preț. Se veselea strălucit, în toate zilele, adică mânca, bea, cânta, juca, râdea și glumea. Dar pentru acestea să ia el atâta osândă? Într-adevăr, pentru acestea a luat osânda aceasta, fiindcă legat de toate acestea în toate zilele, pentru ele cheltuia toată bogăția sa. Și astfel, încuind milostivirea sa, nu miluia pe săracul Lazăr, care zăcea bolnav și plin de răni înaintea porților lui.

De câte ori, fiind el îmbrăcat cu haine frumoase și scumpe, pe lângă cele pe care le avea în lăzile sale, bogatul îl va fi întâlnit pe Lazăr gol, suspinând și tremurând de frig, dar el își va fi întors fața de la dânsul? De câte ori va fi șezut bogatul la masa plină de multe feluri de bucate și de băuturi, va fi mâncat, va fi băut, se va fi veselit și totuși. văzând pe Lazăr flămând și murind de foame la porțile lui, nu-i va fi dat nici măcar din fărâmiturile care-i cădeau de la masa lui? De câte ori va fi venit Lazăr la ușa casei bogatului, gol, bolnav, plin de răni, și va fi bătut în ușa casei cerând milostenie, dar în loc de mâncare va fi primit ocări? Chiar și câinii bogatului îl vor fi gonit din curtea casei lui, iar bogatul îl va fi privit cu nepăsare. Acestea sunt mari păcate.

Milostenia față de săraci, zic unii, nu este o datorie, pentru că nu este una dintre cele zece porunci. De aceea cel care nu miluiește pe săraci, zic ei, nu greșesc. Aceasta este o minciună, pentru că porunca a doua, asemenea cu cea dintâi, poruncește milostenia față de săraci, zicând: „Să iubești pe aproapele tău ca însuți pe tine“ (Marcu 12, 31; Leviticul 19, 18). În ce chip se cuvine să iubim pe aproapele, ne-a arătat Sfântul Evanghelist Ioan, zicând: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba; numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul“ (I Ioan 3, 18). Să nu socotești adică, zicând cu gura și cu vorba că iubești pe aproapele tău, că ai și împlinit porunca, căci porunca o împlinești numai atunci, când ai două haine și dai una celui care nu are, când ai hrană și împarți și celui ce nu are, și când ai avere și faci ceea ce a făcut Zaheu, care a împărțit săracilor jumătate din avuția sa. Deci câtă datorie avem pentru împlinirea poruncii a doua din cele zece, tot atât avem și pentru milostenie. Pentru aceasta, într-adevăr, cei nemiloși și nemilostivi calcă a doua poruncă a lui Dumnezeu, care este tot așa de mare ca și cea dintâi, privitoare la El.

Alții zic că, de vreme, ce au fost puși domni și stăpâni peste avuțiile lor, nu-i pedepsește Dumnezeu, dacă nu vor voi să dea săracilor dintr-însele, pentru că ele aparțin lor și nu dau socoteală nimănui pentru ele. Ei uită că adevăratul Stăpân este numai Dumnezeu, iar omul bogat este numai un iconom, un administrator. Dumnezeu pune pe om iconom și purtător de grijă al bunătăților pe care i le-a dat ca,în vreme de lipsă, să împărțească dintr-însele celor care au trebuință, după nevoile lor. Ascultați ce zice despre aceasta Însuși Dumnezeu: „Cine este iconomul cel credincios și înțelept, pe care îl va pune Stăpânul peste slugile Sale, ca să le împartă la vreme măsura de grâu?“ (Luca 12, 42). Dumnezeu numește iconom pe cel bogat, ca să dea la vreme măsura de grâu, ca să măsoare grâul, adică să dea săracilor, după măsura bogăției sale și după trebuințele lor. Cel care primește bogăția și o administrează după voia lui Dumnezeu, pe acela îl și laudă Dumnezeu, ca pe un credincios și înțelept iconom, și îl răsplătește pentru administrarea cea bună a bogăției, zicând: „Fericit este robul acela, pe care Stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând așa“ (Luca 12, 43). Iar cel ce primește bogăția și o socotește a sa, care mănâncă, bea și o risipește, fără să ajute pe săraci, pe acela îl mustră și scoțându-l din adunarea credincioșilor, îl osândește, zicând : „Și îi va, tăia capul, iar partea lui cu cei nelegiuiți o va pune”. (Luca 12, 46)

Frați creștini, la lucrul milosteniei ne îndeamnă cu adevărat și puterea poruncii lui Dumnezeu, și frica osândei, și nădejdea răsplătirii. Dar ne îndeamnă mult mai mult milostivirea inimii. Cel milostiv, când vede pe un om că este în primejdie și sufere atât de mult, își zdrobește inima că sufere, ca și când el ar fi primejduit și ar suferi. De aceea plânge împreună cu cei care plâng și se necăjește împreună cu cei ce sunt necăjiți. Pentru aceasta, când va vedea pe cel care este în nevoi și în pericol, nu din poruncă, nici de frică și nici din nădejdea răsplătirii, ei, fiind îndemnat de însăși milostivirea sa, îl va milui. Vindecând nevoia săracului, el vindecă împreună și necazul pentru care pătimește. Dintr-o astfel de milostenie, se bucură și se veselește cel care a miluit mai mult decât cel care a fost miluit. Aceasta o cunosc și o simt toți aceia care sunt milostivi. Această milostenie, făcută din milostivirea inimii, este milostenia cea adevărată, cea sfântă, cea plăcută prea Milostivului Dumnezeu. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel, scriind către corinteni despre milostenie, poruncea: „Să miluiască fiecare, precum se îndură cu inima, nu cu părere de rău, sau de silă. Că pe dătătorul de bunăvoie îl iubește Dumnezeu“ (II Corinteni 9, 7). Dătătorul de bunăvoie nu este nici cel care se teme de osândă, nici cel care miluiește ca să ia răsplătire. Dătătorul pe bunăvoie este numai acela, care, simțind dragoste curată față de toți cei din jurul său, cu bucurie și cu veselie ajută pe aproapele său ori de câte ori acesta se găsește în suferință. Sunt și oameni care zic că nemilostivirea și milostivirea sunt însușiri firești. Noi nu tăgăduim că unii oameni, în mod firesc, au inima moale, iar alții au inima aspră. Dar aceasta nu îndreptățește pe cei cu inima aspră și nemilostivă să creadă că n-au nici un păcat, dacă nu vor ajuta pe cei săraci, fiindcă sămânța faptelor bune este sădită în firea omenească și harul lui Dumnezeu este gata spre ajutorul lor, dacă vor. Poți să te faci milostiv și îndurător, după cum, dacă vrei, te poți face cumpătat și curat. De vom arăta înclinarea cea bună și de vom face ceea ce este în puterea noastră, Dumnezeu ne va ajuta să săvârșim orice faptă bună.

Pentru aceasta însă când întâlnești pe vreun sărac, nu întoarce fața de la dânsul, ci, uitându-te bine la dânsul și luând aminte la starea lui sărăcăcioasă, gândește-te bine la strâmtorarea și la necazul inimii lui. Când vezi casa unei văduve sărace și lipsite, nu o ocoli, ci intră și vezi lacrimile ei, când o înconjoară sărmanii ei copii mici, goi, plângând și cu glas de milă cerând de la dânsa hrană. Când te apropii de casa unde zace săracul bolnav, nu trece pe alăturea, ci intră și vezi că nici doctor nu este acolo, nici doctorie, nici hrană, nici om ca să-l ajute să-și răcorească setea lui. Nu pleca îndată, ci stai acolo și vezi-l zăcând pe pământ, vezi rănile lui și cercetează boala ce are. Stai acolo și ascultă țipetele de tânguire din cauza durerilor bolii lui. Când vezi pe cel sărac întinzând mâna și cerând mila ta, nu te mânia, nu te întrista, ci bucură-te și te veselește, socotind că el este Domnul și Mântuitorul tău, care întinde mâna și cere de la tine cheia ca să-ți deschidă ușa raiului. Dacă faci acestea, atunci arăți și bunăvoința ta și ceea ce este în puterea ta, ca să-ți pregătești inima spre primirea harului lui Dumnezeu. Atunci harul lucrează în tine și, biruind firea, înmoaie asprimea inimii tale. Deci, făcându-te milostiv și îndurător și pătimind împreună cu cei ce pătimesc, și întinzând cu bucurie mâna spre ajutorul celor săraci și lipsiți, te faci milostiv, precum și Tatăl tău cel ceresc milostiv este. Te faci moștenitor Împărăției Lui celei veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!