La începutul lunii octombrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Mucenic Teoctist, un mărturisitor al credinței creștine care și-a așezat întreaga viață sub semnul lui Hristos și care a primit, pentru această mărturisire, cununa muceniciei. Numele său, Teoctist, poartă în el un înțeles profund, putând fi înțeles ca „cel zidit de Dumnezeu”, iar viața unui mucenic dobândește tocmai prin jertfă adevărata sa măsură: omul care își pune existența în mâinile lui Dumnezeu nu mai privește viața pământească drept cea mai înaltă realitate, ci ca pe un drum către Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Teoctist a trăit într-o perioadă în care Biserica era încă așezată în mijlocul unei lumi în care mărturisirea credinței creștine putea atrage asupra celui care o făcea prigoană și moarte. Pentru creștini, mărturisirea lui Hristos nu era o simplă apartenență religioasă, ci asumarea unei vieți întregi. Credința se vedea în rugăciune, în lepădarea de idolatrie, în fidelitatea față de Evanghelie și, atunci când prigoana cerea aceasta, în puterea de a nu renunța la Hristos nici înaintea amenințării cu moartea.
În această atmosferă trebuie înțeleasă și mărturia Sfântului Teoctist. Mucenicia sa nu reprezintă un episod izolat, ci încununarea unei credințe trăite înainte de clipa încercării. Pentru Biserica primelor veacuri, mucenicul era omul care arăta prin propria viață că Hristos nu este doar mărturisit cu buzele, ci urmat cu întreaga existență.
Când credința creștină era pusă la încercare, mucenicul trebuia să aleagă între siguranța vremelnică și fidelitatea față de Dumnezeu. Înaintea unei asemenea alegeri, toate lucrurile care par esențiale în viața obișnuită își pierd puterea. Averea, rangul, liniștea și chiar viața trupească devin secundare atunci când omul înțelege că despărțirea de Hristos ar însemna pierderea adevăratei sale libertăți. Sfântul Teoctist a rămas statornic în această mărturisire. El nu și-a socotit credința drept ceva ce putea fi abandonat pentru a-și salva viața. În fața încercării, alegerea sa a fost aceea de a rămâne credincios lui Hristos, iar această fidelitate l-a condus către jertfă.
Mucenicia trebuie privită, în înțelegerea Bisericii, prin lumina Crucii lui Hristos. Mucenicul nu își caută suferința și nu transformă durerea într-un scop în sine. El primește suferința atunci când mărturisirea adevărului creștin îi este cerută cu prețul vieții. De aceea, cununa muceniciei nu este doar amintirea unei morți pentru credință, ci mărturia unei iubiri care nu a putut fi despărțită de Hristos nici în ceasul cel mai greu.
Sfântul Teoctist rămâne astfel în memoria Bisericii nu pentru puterea omenească pe care ar fi avut-o, ci pentru statornicia cu care și-a păstrat credința. Mucenicul nu învinge prin arme și nici prin forță omenească. Biruința lui este una duhovnicească: în clipa în care toate puterile lumii încearcă să-l determine să renunțe la Hristos, el rămâne în credință.
De aceea, pomenirea Sfântului Mucenic Teoctist nu este doar o privire către trecut. Ea readuce înaintea credincioșilor adevărul că mărturisirea creștină începe în lucrurile aparent mici ale vieții: statornicia în rugăciune, fidelitatea față de Evanghelie, refuzul compromisului cu păcatul și păstrarea credinței atunci când aceasta devine greu de mărturisit.
Viața mucenicului arată că jertfa nu începe în momentul morții, ci în fiecare alegere prin care omul Îl pune pe Dumnezeu mai presus de propria comoditate. Cununa muceniciei este sfârșitul unui drum de fidelitate. În cazul Sfântului Teoctist, această fidelitate a fost dusă până la capăt, iar Biserica îl pomenește ca pe un om care nu și-a despărțit viața de Hristos.
Prin pomenirea sa, Biserica păstrează vie memoria celor care au înțeles că adevărata libertate a omului nu constă în posibilitatea de a renunța la Dumnezeu, ci în puterea de a rămâne în adevăr chiar atunci când această alegere cere jertfă. Sfântul Mucenic Teoctist devine astfel pentru fiecare generație o mărturie despre statornicie, despre curajul credinței și despre iubirea pentru Hristos care merge până la capăt. Viața Sfântului Mucenic Teoctist se înscrie în istoria Bisericii primelor veacuri, când mărturisirea lui Hristos era însoțită adeseori de primejdii și prigoane. Despre anii copilăriei și despre familia din care provenea nu s-au păstrat mărturii amănunțite, însă pomenirea sa în rândul mucenicilor arată că a făcut parte dintre acei creștini care au primit credința nu doar ca pe o învățătură, ci ca pe temelia întregii lor vieți.
Teoctist și-a așezat existența sub lumina Evangheliei, iar credința sa s-a vădit mai ales în vremea încercării. În acea perioadă, creștinilor li se cerea uneori să renunțe în mod public la mărturisirea lui Hristos și să se conformeze rânduielilor religioase ale lumii păgâne. Pentru cei care rămâneau credincioși, refuzul de a jertfi idolilor putea însemna pierderea libertății, supunerea la chinuri și, în cele din urmă, moartea.
Sfântul Teoctist nu a primit credința ca pe un lucru pe care să-l poată ascunde atunci când apăreau primejdiile. Înaintea celor care îi cereau lepădarea, el a rămas statornic în mărturisirea creștină. Tocmai aici se descoperă adevărata putere a vieții sale: nu în împrejurările exterioare, despre care tradiția nu ne-a păstrat multe amănunte, ci în fidelitatea sa față de Hristos atunci când această fidelitate a avut un preț.Arestarea și aducerea sa înaintea autorităților au reprezentat începutul drumului către mucenicie. Pentru un creștin al acelor vremuri, ancheta nu urmărea doar aflarea unor fapte, ci putea deveni o încercare directă a credinței. Mucenicul era îndemnat să renunțe la Hristos, să accepte cultul păgân și să-și salveze astfel viața. În fața acestei presiuni, Teoctist a rămas neclintit.
Statornicia lui nu trebuie înțeleasă ca o împotrivire omenească, ci ca rod al credinței. Pentru el, Hristos nu putea fi înlocuit și nici mărturisirea creștină nu putea fi negociată. Ceea ce primise prin Botez devenise centrul existenței sale, iar renunțarea la această credință ar fi însemnat o despărțire de însăși viața pe care o trăia în Dumnezeu.
În timpul suferințelor, Sfântul Teoctist a rămas în aceeași mărturisire. Tradiția Bisericii a păstrat memoria lui tocmai pentru această statornicie, deoarece mucenicul devine mărturie vie a puterii credinței atunci când trupul este supus încercării. Prigonitorii puteau să-l lipsească de libertate și să-i provoace durere, dar nu puteau să-i ia libertatea lăuntrică de a rămâne al lui Hristos.
Drumul său s-a încheiat prin moarte mucenicească. Pentru Biserică, această moarte nu este privită ca o înfrângere, ci ca încununarea mărturisirii. Teoctist a rămas credincios până la capăt, iar jertfa sa a devenit parte din memoria liturgică a Bisericii.
De aceea, atunci când Biserica îl pomenește pe Sfântul Mucenic Teoctist, nu amintește doar numele unui creștin care a murit în vreme de prigoană. Ea păstrează înaintea credincioșilor chipul unui om care, în clipa în care credința i-a fost pusă la încercare, nu a ales calea compromisului. Viața lui, chiar dacă nu ne-a fost transmisă în toate amănuntele, este concentrată în această mărturisire: a primit credința, a rămas în ea în vremea încercării și a pecetluit-o prin propria jertfă.
În această lumină trebuie înțeleasă și cununa pe care Biserica i-o așază în pomenire. Mucenicia Sfântului Teoctist nu este separată de întreaga sa viață, ci reprezintă împlinirea unei fidelități începute încă înaintea prigoanei. El a arătat că adevărata mărturisire nu se dovedește atunci când toate lucrurile sunt ușoare, ci atunci când omul este pus înaintea unei alegeri și trebuie să hotărască dacă rămâne sau nu credincios lui Hristos. Pe măsură ce prigoana s-a înăsprit, încercarea Sfântului Teoctist a devenit tot mai apăsătoare. Pentru autoritățile vremii, refuzul unui creștin de a participa la practicile religioase păgâne nu era privit doar ca o alegere personală, ci ca o împotrivire față de ordinea religioasă a societății. Înaintea acestei presiuni, Teoctist nu și-a schimbat mărturisirea.
În fața celor care îl cercetau, el a rămas legat de credința în Dumnezeul Cel Unul și de numele lui Iisus Hristos. Mărturisirea aceasta avea o însemnătate cu atât mai mare cu cât creștinului i se oferea posibilitatea de a-și salva viața printr-o simplă renunțare publică la credință. Pentru Teoctist însă, această soluție nu putea fi acceptată. Viața trupească putea fi pierdută, dar lepădarea de Hristos ar fi însemnat pierderea adevăratei vieți.
A urmat perioada suferințelor, în care trupul mucenicului a fost supus încercărilor. În asemenea momente, Biserica primelor veacuri vedea în răbdarea mucenicului o lucrare a harului lui Dumnezeu. Puterea de a suporta durerea nu era socotită o izbândă a voinței omenești, ci rodul credinței și al nădejdii puse în Hristos.
Teoctist a trecut prin această încercare fără să-și părăsească mărturisirea. Fiecare suferință devenea astfel o nouă mărturie. Dacă înainte fusese chemat să mărturisească prin cuvânt, acum mărturisea prin răbdare. Dacă fusese întrebat cui îi aparține viața sa, răspunsul era dat prin însăși statornicia lui.
În apropierea sfârșitului, mucenicul nu mai avea înaintea sa perspectiva unei salvări omenești. Calea pe care o alesese îl conducea către moarte. Din punct de vedere creștin, însă, moartea mucenicului nu reprezenta dispariția, ci trecerea către întâlnirea cu Hristos. Tocmai această nădejde i-a făcut pe martirii Bisericii să poată primi ceea ce, omenește, părea de neîndurat.
Sfântul Teoctist și-a încheiat astfel alergarea pământească prin jertfă. Nu știm toate împrejurările ultime ale martiriului său, însă memoria Bisericii a păstrat esențialul: numele său, mărturisirea sa și cununa primită pentru credința în Hristos. Mucenicul rămâne, prin aceasta, un martor al unei credințe care nu depinde de împrejurările favorabile. El nu L-a mărturisit pe Hristos doar atunci când credința putea fi trăită în liniște, ci mai ales atunci când mărturisirea devenise primejdioasă. În aceasta constă forța exemplului său: credința nu a fost pentru el o parte secundară a vieții, ci însăși temelia existenței.
După moartea sa, Biserica nu a lăsat ca numele lui să fie uitat. Pomenirea liturgică a mucenicului a devenit locul în care generațiile următoare de creștini au primit mărturia celui care a preferat să piardă viața trecătoare decât să se despartă de Hristos. Astfel, viața Sfântului Mucenic Teoctist se încheie acolo unde începe, în sens duhovnicesc, adevărata mărturie a mucenicului: în jertfă. El a intrat în memoria Bisericii nu prin puterea unei poziții lumești și nici prin lucrări care să-i fi adus faimă, ci prin fidelitatea cu care și-a dus credința până la capăt. Cununa sa este mărturia că omul care Îl primește pe Hristos în inima sa este chemat să rămână cu El și în ceasul încercării. Jertfa Sfântului Mucenic Teoctist nu a rămas închisă în timpul în care a avut loc. În Biserica primelor veacuri, memoria mucenicilor era păstrată cu deosebită evlavie, deoarece acești oameni deveniseră, prin propria lor jertfă, mărturisitori ai puterii Evangheliei. Numele lor era rostit în rugăciune, iar pomenirea lor devenea pentru creștinii de după ei o formă de întărire în credință.
Și numele lui Teoctist a rămas în această memorie liturgică. Biserica nu păstrează amintirea mucenicului asemenea unei simple figuri din trecut, ci îl așază înaintea credincioșilor ca pe un om care a trăit până la capăt adevărul pe care l-a mărturisit. În cazul său, mărturia nu a fost însoțită de căutarea unei recunoașteri omenești. Ea s-a născut din credință și s-a desăvârșit prin jertfă.
Pentru creștinii care veneau după generația martirilor, existența unor asemenea mărturisitori avea o importanță aparte. Biserica trecea prin schimbări, prigoanele se încheiau treptat, iar creștinismul avea să dobândească un loc tot mai vizibil în societate. Cu toate acestea, experiența mucenicilor rămânea temelia unei conștiințe creștine care știa că Evanghelia nu poate fi redusă la o simplă apartenență exterioară.
Teoctist amintește tocmai această dimensiune a credinței. Creștinul nu este chemat numai să poarte un nume, ci să trăiască potrivit numelui pe care îl poartă. Credința se verifică în alegerile concrete, în felul în care omul se raportează la Dumnezeu, la aproapele și la propria sa viață. Pentru mucenic, această verificare a ajuns la cea mai înaltă treaptă: atunci când i s-a cerut să aleagă între viața pământească și fidelitatea față de Hristos, el a rămas în credință.
De aceea, mucenicia lui Teoctist poate fi înțeleasă și ca o mărturie despre libertatea omului. Prigonitorii puteau stăpâni asupra trupului, dar nu puteau pătrunde în libertatea lăuntrică a celui care își pusese nădejdea în Dumnezeu. În această libertate interioară se află una dintre cele mai profunde semnificații ale muceniciei creștine.
Sfântul Teoctist nu ne este însă aproape doar prin suferința pe care a îndurat-o. El ne este aproape prin întrebarea pe care viața lui o așază înaintea fiecărui creștin: cât de statornică este credința mea atunci când apar încercările? Nu fiecare om este chemat la mucenicie sângeroasă, însă fiecare creștin este chemat la o mărturisire zilnică, prin felul în care trăiește.
În acest sens, mucenicia poate fi înțeleasă și ca desăvârșire a unei vieți întregi. Jertfa de la sfârșit nu poate fi despărțită de credința care a fost cultivată înainte. Omul nu ajunge statornic într-o singură clipă dacă nu a învățat mai întâi să fie statornic în lucrurile mici. Rugăciunea, răbdarea, înfrânarea, adevărul și fidelitatea față de poruncile lui Hristos pregătesc sufletul pentru marile încercări.
Această înțelegere face ca pomenirea Sfântului Mucenic Teoctist să nu rămână doar o comemorare a unei jertfe din vechime. Ea devine o chemare adresată Bisericii din toate timpurile. Mucenicul arată că Hristos trebuie mărturisit nu numai atunci când mărturisirea este ușoară, ci și atunci când ea cere renunțare, răbdare și jertfă.
Prin urmare, chipul Sfântului Mucenic Teoctist rămâne așezat în conștiința Bisericii ca chip al statorniciei. Viața sa a fost scurtă în fața veacurilor, dar mărturia sa a rămas. El a trecut dinaintea oamenilor prin suferință și a intrat în memoria Bisericii prin jertfă, iar pomenirea lui continuă să amintească faptul că iubirea față de Hristos nu se măsoară prin cuvinte multe, ci prin fidelitatea cu care omul rămâne lângă El până la sfârșit. Mărturisirea înaintea prigonitorilor
Momentul în care Sfântul Mucenic Teoctist a fost adus înaintea prigonitorilor a reprezentat încercarea decisivă a credinței sale. Până atunci, credința putea fi trăită în rugăciune și în viața de fiecare zi, însă înaintea autorităților ea trebuia mărturisită deschis. Într-o asemenea împrejurare, creștinul nu mai putea rămâne în spatele unei mărturisiri numai lăuntrice. I se cerea să spună cui îi aparține viața sa.
Pentru prigonitori, lepădarea de credință putea părea un lucru simplu. Era suficient ca Teoctist să renunțe la mărturisirea lui Hristos și să se conformeze cerințelor religioase ale vremii pentru a-și păstra viața. În fața acestei posibilități, însă, mucenicul a rămas neclintit. El nu a privit credința ca pe o realitate care putea fi schimbată în funcție de împrejurări.
Mărturisirea sa trebuie înțeleasă tocmai prin această statornicie. Teoctist nu apăra doar o convingere personală, ci mărturisea adevărul în care își așezase întreaga existență. Pentru el, Hristos nu putea fi înlocuit cu nimic din ceea ce lumea îi putea oferi. De aceea, amenințarea cu suferința și cu moartea nu a reușit să-l determine să renunțe.
În fața prigonitorilor, puterea mucenicului nu era una lumească. Nu avea arme, nu avea autoritate și nu putea împiedica hotărârea celor care îl judecau. Avea însă libertatea de a spune adevărul credinței sale și de a rămâne în el până la capăt. Aceasta este una dintre marile taine ale muceniciei: omul poate fi lipsit de libertatea exterioară, dar își poate păstra libertatea inimii.
Teoctist a rămas astfel înaintea celor care îl prigoneau ca un om care nu accepta despărțirea dintre viață și credință. Nu putea să-L mărturisească pe Hristos în vreme de liniște și să-L părăsească atunci când apărea primejdia. Pentru el, credința trebuia să rămână aceeași și în ceasul încercării.
Această statornicie este cu atât mai importantă cu cât mucenicia nu începe propriu-zis în clipa în care începe chinul. Ea începe în suflet, în momentul în care omul hotărăște că nu va pune nimic mai presus de Dumnezeu. Suferința care urmează devine pecetea exterioară a unei alegeri lăuntrice deja făcute.
Sfântul Teoctist a trecut prin această încercare fără să-și abandoneze mărturisirea. În locul unei salvări vremelnice, el a ales fidelitatea față de Hristos. În locul unui compromis care i-ar fi prelungit viața pământească, a primit drumul jertfei.
De aceea, înaintea prigonitorilor, Teoctist nu apare în memoria Bisericii ca un om care a fost pur și simplu învins de puterea celor care îl judecau. Dimpotrivă, adevărata sa biruință s-a arătat tocmai în faptul că nu au reușit să-i schimbe credința. Trupul putea fi supus, libertatea putea fi luată, iar viața putea fi amenințată, însă mărturisirea lui Hristos a rămas întreagă.
În aceasta se află și sensul profund al numelui de mucenic. Cuvântul grecesc martys înseamnă „martor”. Sfântul Teoctist a devenit martor al lui Hristos nu doar prin ceea ce a spus, ci prin felul în care și-a dus credința până la capăt. Mărturia sa a devenit deplină prin jertfă.
Pentru Biserică, această mărturisire rămâne mai puternică decât orice cuvânt care s-ar fi putut pierde în timp. Nu avem nevoie să inventăm dialogurile dintre mucenic și prigonitorii săi pentru a înțelege esențialul. Este suficient faptul păstrat de memoria Bisericii: Teoctist a fost pus înaintea încercării și nu s-a lepădat de Hristos.
Astfel, chipul său se ridică înaintea credincioșilor ca o mărturie a fidelității. Prigonitorii i-au cerut să aleagă între Hristos și viața pământească, iar el a ales să rămână cu Hristos. Din această alegere s-a născut cununa muceniciei, iar din jertfa lui a rămas în Biserică o mărturie care nu aparține doar unei epoci îndepărtate, ci tuturor celor care sunt chemați să-și păstreze credința în vreme de încercare. În cazul Sfântului Mucenic Teoctist, mărturisirea înaintea prigonitorilor trebuie înțeleasă ca momentul în care credința sa a fost pusă în fața unei alegeri hotărâtoare. El nu a privit credința în Hristos ca pe ceva ce putea fi ascuns sau schimbat pentru a-și cruța viața. Atunci când a fost chemat să dea socoteală pentru credința sa, Teoctist a rămas statornic în ceea ce mărturisea.
Tocmai această statornicie îl așază pe Teoctist între mărturisitorii Bisericii. El nu este pomenit doar pentru faptul că a suferit în timpul unei prigoane, ci pentru felul în care și-a asumat numele de creștin până la capăt. Înaintea celor care îi cereau să renunțe la credință, Teoctist nu și-a schimbat mărturisirea. Pentru el, Hristos nu putea fi mărturisit într-o vreme și lepădat în alta, după împrejurări.
De aceea, mărturisirea Sfântului Teoctist capătă o însemnătate aparte. El a arătat prin propria sa viață că fidelitatea față de Hristos nu depinde de liniștea din jurul omului. Cât timp credința este pusă la încercare, adevărul ei se vede în statornicia celui care o poartă. Teoctist a rămas credincios tocmai atunci când această credincioșie i-a cerut curaj și răbdare.
Sfântul Mucenic Teoctist nu a căutat slava oamenilor prin mărturisirea sa. El nu a urmărit să fie admirat pentru suferința pe care urma să o îndure, ci a rămas legat de Hristos. Această discreție a mucenicului este importantă: în centrul jertfei sale nu se află omul și puterea lui de a suporta, ci Hristos, pentru Care Teoctist a fost gata să rămână statornic. Prin urmare, jertfa Sfântului Teoctist nu poate fi despărțită de mărturisirea sa. Ceea ce a mărturisit înaintea prigonitorilor a pecetluit prin propria sa viață. Astfel, între cuvântul mărturisirii și jertfa mucenicului există o continuitate deplină: Teoctist a spus prin credința sa că Îi aparține lui Hristos, iar prin statornicia sa a rămas până la capăt în această alegere.
De aceea, atunci când Biserica îl pomenește pe Sfântul Mucenic Teoctist, nu pomenește doar un om care a trăit într-o vreme a persecuțiilor, ci un mărturisitor care a rămas neclintit atunci când credința i-a fost încercată. Numele lui este păstrat tocmai pentru că mărturia sa nu s-a oprit la cuvânt. Teoctist a transformat mărturisirea în viață, iar viața sa a devenit, prin jertfă, mărturie pentru Hristos.
În aceasta se află și frumusețea duhovnicească a pomenirii sale: Sfântul Teoctist ne este înfățișat ca un om care, pus înaintea prigonitorilor, nu și-a pierdut nădejdea și nu și-a lepădat credința. Prin statornicia lui, numele lui Teoctist a rămas în memoria Bisericii ca numele unui adevărat mărturisitor al lui Hristos.
După mărturisirea înaintea prigonitorilor, pentru Sfântul Mucenic Teoctist a urmat vremea în care credința trebuia să fie confirmată prin răbdare. Mucenicia nu înseamnă numai puterea de a rosti un cuvânt hotărât înaintea celor care prigonesc, ci și puterea de a rămâne statornic atunci când mărturisirea aduce asupra omului suferință. În această răbdare se vede adâncimea credinței lui Teoctist.
Sfântul nu a primit pătimirea ca pe o simplă suferință omenească, ci ca pe încercarea prin care fidelitatea sa față de Hristos era dusă până la capăt. Răbdarea lui nu trebuie înțeleasă ca o simplă resemnare înaintea durerii. Pentru Teoctist, a răbda însemna a nu se despărți de Hristos în mijlocul încercării, a nu lăsa suferința să slăbească mărturisirea pe care o făcuse și a rămâne cu sufletul întors către Dumnezeu.
Tocmai aici se află puterea duhovnicească a mucenicului. Prigonitorii puteau să-i supună trupul la încercare, dar nu puteau să-i schimbe credința. Teoctist a rămas statornic, iar răbdarea lui a devenit o formă a mărturisirii. Dacă înainte Îl mărturisise pe Hristos prin cuvânt, în timpul pătimirii L-a mărturisit prin însăși răbdarea sa.
Pentru Sfântul Mucenic Teoctist, răbdarea nu a fost despărțită de nădejde. Mucenicul nu privește numai către ceea ce i se întâmplă în clipa suferinței, ci către Hristos, Care rămâne ținta întregii sale vieți. De aceea, pătimirea nu poate fi privită separat de credință. Ea devine ultima treaptă a unei fidelități care începuse înainte de prigoană și care acum era pecetluită prin jertfă.
În această lumină, răbdarea Sfântului Teoctist dobândește o valoare aparte pentru memoria Bisericii. El nu este păstrat doar ca un om care a trecut prin suferință, ci ca un mucenic care nu a îngăduit ca suferința să-i biruie credința. Trupul putea fi slăbit de pătimire, însă legătura lui cu Hristos a rămas neclintită.
Astfel, întreaga pătimire a Sfântului Teoctist poate fi înțeleasă ca o continuare a mărturisirii sale. Ceea ce spusese înaintea prigonitorilor a arătat prin răbdare și prin jertfă. În el, cuvântul și viața nu s-au despărțit: Teoctist L-a mărturisit pe Hristos și apoi a rămas credincios acestei mărturisiri până la capăt.
De aceea, pomenirea Sfântului Mucenic Teoctist este și o pomenire a răbdării creștine. În fața suferinței, el nu a renunțat la Hristos, iar prin această statornicie pătimirea sa a devenit mărturie. Cununa muceniciei nu este, astfel, numai sfârșitul unei vieți încercate, ci încununarea unei credințe care a rămas întreagă până în ceasul din urmă.
Sursa :Doxologia
Redactor: Alexandru Ispas istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu