Lampa din fereastră și furtuna

 

Într-un sat de la marginea munților trăia un bătrân pustnic, cunoscut de toți pentru pacea din sufletul său. În fiecare seară, când se lăsa întunericul, bătrânul aprindea o mică lampă cu ulei și o punea în fereastra chiliei sale, îndreptată spre drumul mare.

Un tânăr din sat, văzându-l într-o zi, l-a întrebat cu curiozitate: — Părinte, de ce risipești în fiecare noapte uleiul pentru o lampă pe care nu o folosești ca să citești? Satul e departe, iar pe drumul acesta rar trece cineva noaptea.

Bătrânul i-a zâmbit blând și i-a răspuns: — Fiule, eu nu aprind lumina pentru ochii mei, ci pentru pașii altora. Chiar dacă trece un singur drumeț rătăcit pe an, acea mică flacără îi va spune că nu este singur și îi va arăta că există un adăpost.

Trecură câțiva ani, iar într-o noapte de toamnă aspră, o furtună cumplită s-a abătut peste munți. Vântul smulgea crengile copacilor, iar ploaia deasă orbise orice privire. În mijlocul acelei nopți, un negustor care se rătăcise de drum și își pierduscă calul, umbla prin frig, cuprins de deznădejde. Când puterile aproape îl lăsaseră și era gata să se prăbușească în râu, a zărit departe, printre picăturile de ploaie, o mică licărire galbenă. Mânat de acea unică speranță, a mers spre ea și a ajuns la ușa bătrânului, unde a fost primit cu căldură, pâine și ceai fierbinte.

A doua zi, când furtuna s-a potolit, negustorul i-a spus bătrânului cu lacrimi în ochi: — Flacăra din fereastra ta nu doar că mi-a luminat drumul, ci mi-a salvat viața.

Morala:

Ruga, fapta bună și dragostea curată pe care le dăruim celor din jur nu sunt niciodată în zadar, chiar dacă nouă ni se par mici sau neînsemnate. Așa cum o simplă lampă poate fi o călăuză în mijlocul celei mai cumplite furtuni, tot așa o inimă plină de bunătate devine o lumină a lui Hristos pentru sufletele rătăcite în întunericul încercărilor vieții.

— Autor: Teolog și jurnalist Daniel Caranda