Înălțarea Domnului nostru

 

​Traducere revizuită și adaptată după versiunea originală de Pr. George Florovsky, D.D.

​„Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17).

​În aceste cuvinte adânci, Hristos cel Înviat a descoperit Mariei Magdalena taina preaslăvitei Sale Învieri. Ea a fost cea rânduită să ducă acest mesaj tainic și plin de uimire ucenicilor Săi, într-o vreme în care aceștia „se jeleau și plângeau” (Marcu 16, 10). Însă Apostolii au primit aceste vestiri minunate cu frică, uimire, îndoială și neîncredere.

​Nu doar Toma s-a îndoit dintre cei Unsprezece. Dimpotrivă, din paginile Evangheliei reiese că doar un singur ucenic nu a cunoscut povara îndoielii: Sfântul Ioan, Evanghelistul „pe care Iisus îl iubea”. Doar el a înțeles dintr-o dată taina mormântului gol: „și a văzut, și a crezut” (Ioan 20, 8). Chiar și Sfântul Apostol Petru a părăsit mormântul cuprins de uimire, „mirându-se în sine de cele ce se întâmplaseră” (Luca 24, 12).

​Ucenicii nu se așteptau la Înviere, și nici mironosițele femei. Ele erau deplin încredințate că Iisus era mort și se odihnea în mormânt, mergând la locul „unde fusese pus” cu miresmele pe care le pregătiseră din timp, „ca să vină să-L ungă”. Aveau în minte o singură grijă pământească: „Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16, 1-3; Luca 24, 1). Din acest motiv, negăsind preacuratul Său trup, Maria Magdalena plângea tânguindu-se: „Au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus” (Ioan 20, 13).

​Tocmai în Înălțare se descoperă adevăratul sens și plinătatea Învierii lui Hristos. Domnul nu a înviat pentru a Se întoarce la vechea ordine trupească și pământească a vieții, spre a viețui din nou și a comunica permanent cu ucenicii și mulțimile prin propovăduire și minuni vizibile. După Înviere, El nu mai petrece neîncetat cu ei, ci doar le „apare” de-a lungul celor patruzeci de zile, din când în când, întotdeauna într-un mod minunat, preaslăvit și tainic.

​Înălțarea Domnului este semnul lăuntric și garanția Cincizecimii, chezășia venirii Duhului Sfânt în lume. „Domnul S-a înălțat la cer și va trimite Mângâietorul în lume.” Căci Duhul Sfânt nu Se pogorâse încă peste întreaga fire, deoarece Iisus nu fusese încă proslăvit prin Înălțarea Sa pe scaunul slavei Dumnezeiești. Domnul Însuși le descoperise ucenicilor această rânduială: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16, 7).

​Darurile Duhului Sfânt sunt „daruri ale împăcării”, o pecete sfântă a mântuirii împlinite și a reunirii finale, ontologice, a lumii create cu Dumnezeu Creatorul. Iar această restaurare deplină s-a desăvârșit doar prin Înălțarea Sa la ceruri.

​Totodată, Înălțarea la cer reprezintă semnul profetic și garanția Celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului. „Acest Iisus, Care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va veni, precum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11).

​📚 LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ

1. ​Pr. Prof. Dr. George Florovsky – „Și S-a înălțat la cer...”, studii dogmatice și ecleziologice privitoare la praznicele împărătești și hristologia patristică.
2. ​Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii la Înălțarea Domnului, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB), Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă.
3. ​Sfântul Grigorie Palama – Omilii, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, București.
4. ​Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 2: Hristologie și Soteriologie (Capitolul dedicat Înălțării Domnului), Editura IBMO, București.
5. ​Teolog și Jurnalist Daniel Caranda – Dimensiunea cosmică a Înălțării Domnului și restaurarea firii omenești în teologia patristică contemporană, studiu exegetic publicat în Revista Viața Spirituală.