Sfantul Macarie Egipteanul

Macarie cel Mare, cunoscut si sub numele de Macarie Egipteanul, este unul dintre marii Sfiți Parinți ai pustiei. Contemporan cu Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Macarie era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie creștină foarte evlavioasa. Părinții lui l-au silit sa se însoare, însă, el a fugit de viata lumeasca și după moartea părinților sai, a ales sa trăiască viata pustniceasca.

Foarte de curând, Macarie a început sa fie puternic ispitit de diavol prin felurite încercări, dar prin stăruința sa și dragostea cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit și s-a făcut pilda a vieții îngerești în trup.

Multe sunt pildele și minunile săvârșite de Sfântul Macarie în lunga sa viețuire duhovniceasca în pustie. Prin unele dintre ele s-a arătat ca Sfântul căpătase de la Hristos putere și asupra morții, astfel încât fericitul Macarie s-a învrednicit a săvârși învieri.

Astfel, întrucât într-o eparhie un episcop eretic începuse a răsăndi o erezie care susținea ca Hristos a avut doar un trup aparent, episcopul dreptcredincios al locului l-a chemat pe Macarie pentru a stinge aceasta rătăcire. Deși Sfântul Macarie i-a arătat episcopului eretic prin cuvintele Simbolului credinței ca se afla în înșelare, necredința acestuia a persistat, forțându-l pe Cuvios sa rușineze rătăcirea aceluia printr-o minune dumnezeiasca.

După o ora de stâruință în rugăciune, Macarie a înviat un om dintr-un mormânt și nu vreunul mort de curând, ci unul mort de foarte mult timp. Cel înviat, neauzind de Hristos pana la moartea sa, a fost botezat de Macarie și făcut ucenic al sau. Ucenicul a mai trăit trei ani de la învierea sa din morți.

Povestea avva Macarie ca umblând odată prin pustie a găsit o căpățană de mort aruncata la pământ. Și clătinându-o cu toiagul cel de finic, căpățâna i-a vorbit, spunâdu-i ca a fost slujitor al idolilor și al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta. Si a continuat: iar tu ești Macarie, purtătorul de duh, și în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângâie puțin. Iar Macarie i-a zis: care este mângâierea și care este chinul? I-a răspuns lui: pe cat este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare pana la cap stam in mijlocul focului si nu este cu putință sa se vadă cineva fata către fata, ci fata fiecăruia este lipita de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva fata celuilalt. Aceasta este mângâierea. Și, plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii!

I-a zis ei bătrânul: este alta munca mai rea? I-a răspuns lui căpățâna: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puțin suntem miluiți, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și s-au lepădat de El și nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Și luând bătrănul căpățâna, a îngropat-o. "

în multe rânduri Macarie s-a luptat fățiș cu puterile necurate, dar cel mai bine vedem desăvârșirea acestui minunat sfânt în relatarea sfârșitului sau, în care se arata nesfârșită sa smerenie:

"Fericitul Macarie sărutând pe toți cei ce erau lângă dansul și pentru dânșii rugându-se, și-a ridicat ochii și mâinile în sus, zicând cel mai de pe urma cuvânt: în mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Și astfel și-a dat fericitul sau suflet, lăsând multa plângere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion și aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: ca acel sfânt suflet, fiind ridicat de heruvimi și spre cer suindu-se, unii din părinți priveau cu ochii sufletești spre diavolii cei din văzduh cum stau departe și strigau: "O! de ce slava te-ai învrednicit, Macarie".

Iar Sfântul le răspundea: "Nu, caci încă ma tem, pentru ca nu ma știu de am făcut vreun lucru bun". Apoi vrăjmașii cei ce erau în văzduh, strigau: "Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, caci îmi mai trebuie ceva ca sa scap". Și fiind acum înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: "A scăpat de noi, a scăpat!". Iar el cu mare glas le-a răspuns: "Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit". Astfel a fost viata, sfârșitul și mergerea la veșnică viata a Cuviosului părintelui nostru Macarie".

Hristos, pictorul sufletelor noastre

"Sa ne închipuim un portretist care, privind cu atenție la chipul împăratului, îț pictează. Dacă fata împaratului este îndreptată spre pictor și privește către acesta, (pictorul) zugrăvește ușor și bine chipul; dacă (împăratul) își întoarce fata și nu privește (către pictor), acesta nu l poate zugravi. în același chip și Hristos, pictorul cel bun, zugrăvește numaidecât, în cei ce cred și privesc mereu către El, un om ceresc, după chipul Sau. (Luând ceva) din Duhul Sau, din ipostasul Sau și din lumina cea inefabila, zugrăvește (în sufletul acestora) un chip ceresc și îl logodește cu mirele cel bun și blând. Deci, dacă cineva nu privește totdeauna spre El, disprețuind totul, Domnul nu va putea sa i zugrăvească chipul cu lumina Sa. Se cuvine deci sa privim (totdeauna) către El, sa credem în El, sa L iubim pe El, sa disprețuim totul și sa luam aminte la El, pentru ca El sa zugravească chipul Sau cel ceresc și sa l fixeze în sufletele noastre" (Omilia a XXX a, 4, p. 230).

Troparul Sfântului Macarie cel Mare

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Macarie. și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credința. Slava Celui ce ți-a dat ție putere, slava Celui ce te-a încununat pe tine, slava Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Despre Sfântul Macarie Egipteanul se spune, în Pateric, că „s-a făcut dumnezeu pământesc”. E un cuvânt extraordinar; de neașteptat, ai putea zice. Dar se explică acest cuvânt prin ceea ce urmează. Prin urmare, Sfântul Macarie s-a făcut „dumnezeu pământesc” pentru că, așa cum Dumnezeu acoperă lumea, așa acoperea și el păcatele pe care le vedea, ca și când nu le-ar fi văzut, şi cele de care auzea, ca și când nu ar fi auzit de ele.

Exact așa face iubirea: este acoperitoare. Era la noi la mănăstire un părinte tare bun - Dumnezeu să-l odihnească! - care spunea că el ne acoperă pe noi, iar eu, glumind, îi spuneam: „Da, părinte, ați putea fi numit călugărul Copernic”. Ei, fiecare dintre noi trebuie să fim precum „călugărul Copernic”, și, dacă avem dragoste, chiar suntem așa. Sfântul Isidor Pelusiotul spunea că răul trebuie să-l scrii pe apă. Așa cum nu poți scrie pe apă, așa trebuie să nu mai scrii în minte răul pe care ți l-a făcut cineva și să fii „acoperitor de păcate”. (Arhimandrit Teofil Pârăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași)
Tot astăzi, facem pomenirea:
- Sfântului Cuvios Macarie Alexandrinul;
- Sfintei Mucenițe Eufrasia;
- Aducerii moaștelor Sfântului Grigorie Teologul in Biserica „Sfintii Apostoli“;
-Minunii din Niceea, când Sfântul Vasile cel Mare a deschis prin rugaciune usile bisericii si a dat-o ortodocsilor;
- Sfântului Marcu Eugenicul din Efes;
- Sfântului Cuvios Meletie Valisiotul Marturisitorul;
- Sfântului Cuvios Arsenie, arhiepiscopul Cherchirei.

Maine, 20 ianuarie, facem pomenirea Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare.