Duminica lui Zaheu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amân.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!

Primească dragostea dumneavoastră dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei de astăzi: “... Şi intrând, trecea prin Ierihon, şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi caută să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a şuit într-un sicomor, că să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casă ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Doamne, iată, jumătate din avuţia mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Luca 19, 1-10).

Iubiţilor! Concluzia, încheierea acestei Evanghelii, stă că temelie cuvântului nostru: “A venit Fiul Omlui să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” - şi deodată, numai acest cuvânt - Fiul Omului - ne spune cine este Hristos: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar el rosteşte mereu Fiul Omului, că să arate că Dumnezeu a coborât la om şi s-a făcut Om că şi noi.

Spuneam şi altă dată: Apostolii, când se adresau Mântuitorului, îi ziceau fie Învăţătorule, fie Fiule al lui Dumnezeu, său Fiule al lui David. Şi, în chip firesc, orientarea noastră trebuie să fie către Dumnezeu când ne rugăm; iar a lui Dumnezeu, Care coboară la noi, către noi.

De aceea Iisus Se numeşte Fiul Omului. Ni se adresează: Eu sunt Fiul Omului - asemenea ţie, omule; am luat chipul smereniei tale. Din smerenia, care e divină - smerenia e veşmântul lui Dumnezeu, zic Părinţii, pentru că Fiul lui Dumnezeu a luat chipul, haină, veşmântul smereniei, neputinţei noastre omeneşti. Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

Doamne, ce lumină se întinde peşte întreg orizontul privirilor noastre sufleteşti! Şi deodată înţelegem; înţelegem cele două lumi: lumea lui Dumnezeu, lumea eternităţii, şi atotputerniciei Lui, şi lumea noastră, din lumină divină răsărită. Lumea noastră, a celor zidiţi de El, în neputinţele, în smerenia noastră. Şi între aceste două lumi, a lui Dumnezeu şi a noastră, legătură: Fiul lui Dumnezeu, Care Se face şi om. Şi, o, iubiţilor! La această să gândim, să cugetăm neîncetat: la aceste două lumi fără de care nu e cu putinţă înţelegerea existenţei noastre.

Nu e cu putinţă a ne cunoaşte, a ne înţelege pe noi, decât numai în Dumnezeu, cu Dumnezeu - zidire a Lui şi legătură cu El. Legătură sfântă făcută cu El, prin Fiul Lui. Această este înţelegerea; nu poţi să te cunoşti, să te simţi, să te întemeiezi pe ţine decât într-o comuniune, intr- o unire... Într-o unire numai cu semenul tău?... Dar nu te poţi împlini numai cu semenul tău; ci în unire cu Cel veşnic, în unirea cu Cel mai presus de ţine, Ziditorul tău, şi coborât la ţine; numai aşa îţi poţi vedea calea ta - Calea, Adevărul, Viaţa, eternitatea ta. Căci numai în legătură cu Cel veşnic poţi privi spre veşnicie. Iar fără această omul nu poate fi înţeles, nu poate fi conceput.

De ce omul doreşte totdeauna mai mult decât el? De ce omul luptă împotriva morţii lui? Din dorul sădit de Dumnezeu în el în chip firesc - al nemuririi, al eternităţii. Această e realitatea fundamentală, credeţi-mă! Cugetaţi, şi în adânc înţelegem că această este realitatea existenţei: Dumnezeu mai presus de noi şi totuşi prezent în noi, şi noi în comuniune cu El; şi deschişi neîncetat către un etern viitor. Şi nu e posibilă această împlinire fără o asemenea realitate.

Şi atunci înţelegem când zice Hristos: “A venit Fiul Omului să caute, să mântuiască pe cel pierdut”. Şi la această să cugetăm: Ne caută Dumnezeu; ne caută, că noi ne-am depărtat de El. Nu Dumnezeu Se ascunde de noi. Noi ne-am ascuns originar de Dumnezeu, atunci când Adam, la ispită şarpelui: “Veţi fi că nişte dumnezei...”, a căzut în adorare de el; aşa cum omul modern se adoră pe el în înţelepciunea lui, în bogăţia ştiinţei lui, în bogăţiile pe care le adună. Iar când rămâne sărman, în suferinţele lui... şi dacă ştie atunci să se trezească - aşa cum mulţi, în aceşti 50, 60, 70 de ani s-au trezit tocmai în suferinţă lor. Tocmai atunci, în părăsirea lor de către oameni şi aruncaţi de oameni în iadul durerilor, atunci au înţeles că nimeni afară de Cel veşnic te poate salva. Şi atunci s-au trezit.

Dumnezeu te caută; neîncetat te caută. Atunci când Adam s-a ascuns în lumea păcatului, Dumnezeu a strigăt: “Adame, unde eşti?” - “M-am ruşinat, Doamne, văzându-mă gol (gol de hârul Tău) şi m-am ascuns”.

Acum Mântuitorul îl caută pe cel pierdut. În acea zi l-a căutat pe Zaheu. Zaheu, care era mai-marele vameşilor şi era bogat. Vameşii, în lumea lui Israel, erau acei însărcinaţi de puterea Imperiului Român să strângă impozitele, dajdia; iar el era mai-mare peşte toţi. Mi s-ar îngădui să spun - un fel de ministru de finanţe, dacă vreţi. Erau urâţi de popor, mai ales că erau născuţi din sânul lor. Zice Mântuitorul: “Şi acesta este fiu al lui Avraam”. Zaheu era evreu, din sânul lor era, şi erau toţi. Şi strângeau aceste dăjdii pentru că din ele îşi făceau ei partea lor. Şi atunci, sărmanii, în lăcomia lor îşi făceau (câţi nu fac asemenea?!) din banii de dajdie pe care-i strângeau, un idol, dumnezeul lor.

Şi Zaheu înţelegea - noi nu înţelegem?! - Că nici aurul şi nimic din lumea această nu e Dumnezeul nostru. Şi, când numără banii, sufletul lui - sărmanul suflet - era chinuit. Şi această trebuie să o ştim în fiecare clipă: Că noi suntem zidiţi altfel decât lumea această; că în noi e totodată şi omul din noi (că a luat Dumnezeu ţărână din pământ şi l-a zidit pe om, asemenea cu celelalte făpturi, solidar cu ele, din ţărână. De aceea, după păcat i-a poruncit: “Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”). Dar a suflat în el dumnezeiască lumină, dumnezeiescul hâr, şi indumnezeitorul hâr; şi atunci, în ţine sunt două lumi, omule! În orice stare vei cădea cumva... (Cineva a văzut într-o carte că scrie cuvantulcader e cu slovă mare, punând adică un accent pe cădere). Dar oricât de căzut de-ai fi, niciodată, niciodată nu poate să se stingă în ţine ceea ce e de nestins: lumină divină. Ea stă acolo, adânc mocnind în ţine, şi aşteaptă că tu deodată să te deschizi, să te trezeşti într-un fel; său ea te trezeşte. Sunt taine; tăinuite chipuri în care Dumnezeu te trezeşte.

Zaheu, şi el auzise că vă trece Iisus; auzise de numele Lui, de minunile Lui; şi atunci, deşi înecat aproape în banii lui, el caută să cunoască cine este Iisus; caută din adâncul, din originea lui.

Când cauţi din originea ta, Îl cauţi pe Dumnezeu; pentru că dintru început să ştii că eşti zidire totodată omenească şi dumnezeiască; şi atunci eşti viu - când cauţi; când nu mai cauţi (spiritual), mergi spre moarte. Nu e moarte totală; nu e moarte fără trezire în veacul de acum. Şi Zaheu se trezeşte. El caută. Se apropia Iisus, intră în Ierihon, şi, el ştiind, cunoscând de la oamenii lui (avea şi el subalternii lui, cei care trăiau pe lângă el), iese... (mulţimea Îl întâmpinase deja la porţile cetăţii, unde vindecase pe Bartimeu), înaintează... (Până în ziuă de astăzi, locul acela unde s-a aflat Zaheu în Ierihon, e cinstit - e şi o mănăstire acolo). Din pricină mulţimii nu poate să vadă - era şi mic de statură; găseşte un copac - un sicomor (un fel de dud); se ridică; lumea înaintează. Iisus ajunge în dreptul lui... Şi Evanghelia spune: “Căutând Iisus... (căutând pe cel care Îl caută), îi rosteşte: Zaheu, coboară!” O, Doamne, în loc să strige Zaheu: Coboară, Doamne!, Mântuitorul îi spune lui Zaheu: “Coboară, Zaheu!”

Acum Zaheu era sus şi Mântuitorul era jos. Taină a lui Dumnezeu. Omul, adeseori se înaltă el, iertaţi-mi vorbă prozaică: se cocoaţă el sus, undeva, iar Dumnezeu stă jos. Ar părea că se întorc rânduielile firii. Dar Zaheu ascultă: “Coboară, Zaheu! Astăzi în casă ta Mi se cade să fiu”. Şi Zaheu coboară; şi coborând, Îl întâmpină pe Hristos şi Îl pofteşte în casă lui.

Cei din jur - gata-gata să găsească prilej să judece, să osândească; aşa cum facem de atâtea ori când vedem pe câte cineva că se întoarce: Ce, ticălosul ăsta, câte rele a făcut, şi acum face pe pocăitul, pe smeritul! Tocmai acesta pe care-l ştim noi cât s-a înveninat şi pe câţi a înveninat el, smulgându-le banii! Şi totuşi, taină noastră nu e totdeauna cu taină lui Dumnezeu. “Nu sunt gândurile Mele că ale voastre; nici căile Mele că ale voastre” - zisese Proorocul.

Căci, când murmurau cei dinafară: “A intrat Iisus să găzduiască la un om păcătos” (păcătos - cine erau drepţii? De bună seamă, cei ce neîncetat au fost numiţi farisei; oricine spune că el e drept şi fără păcat, să ia aminte), tocmai în zumzetul acesta răuvoitor, veninos, al mulţimii, Zaheu se ridică la masă, înainte de a gusta ceva, atunci când era zumzetul de afară împotriva lui, şi rosteşte în faţă Mântuitorului, că o mărturisire. Din clipa această întreg momentul ia chipul unei spovedanii, unei taine a mărturisirii.

Gândiţi-vă la un alt moment de o asemenea mărturisire crucială, a răstignitului de pe cruce; acum Zaheu, la fel, că un răstignit, rosteşte: Doamne, iată, jumătate din avuţia mea o dau sarmanilor, o dau celor pe care eu i-am jefuit şi i-am smintit în inimile lor. Şi, mai ales, direct, personal: Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi întorc de patru ori. Zaheu ştia Legea. Moisi poruncise: “Dacă cineva ia cuiva un bou şi-l junghie, său o mieluşea şi o junghie - pentru un bou să dea cinci boi, pentru o mieluşea, patru oi. El - mai mult decât ceruse Vechiul Testament. Acum el trăieşte în Evanghelie: De am năpăstuit pe cineva... - O dată cu jumătate din avuţia lui, şi încă fiecăruia asupra căruia căzuse năpastă lui - împătrit. Şi mărturisirea făcută în faţă lui Hristos.

Dumneavoastră ştiţi, când noi rostim rugăciunile spovedaniei, după marea dezlegare, său cealaltă - rostim de asemeni: “Iată, Hristos stă de faţă, nevăzut, primind mărturisirea păcatelor tale”. Şi zice preotul: “Eu nu sunt decât un martor care să duc înaintea Lui toate câte îmi veţi spune. Iar de ascundeţi ceva, îndoite păcate aveţi, pentru că nu aveţi inimă curată. Luaţi seama, de vreme ce aţi venit la Marele Doctor, să nu vă întoarceţi înapoi nevindecaţi”.

Această face parte din rânduiala Spovedaniei; dar acum se afla în faţă însuşi a lui Hristos. Mărturia lui s-a făcut înaintea Domnului şi primeşte de la Domnul dezlegarea direct, când el şi-a spus, şi-a aruncat răul dintr-însul şi a simţit că în căinţa inimii lui se eliberează. Atunci aude acest cuvânt mântuitor, deodată: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia; că şi acesta este fiu al lui Avraam. A venit Fiul Omului să caute, să mântuiască pe cel pierdut”.

Astăzi! Doamne, de multe ori am grăit noi înţelesul acestui cuvânt uimitor: astăzi. În acele locuri de răscruce din dumnezeiască Scriptură: “Astăzi de veţi auzi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile!” - zice Domnul prin Proorocul. Astăzi îi rosteşte acum lui Zaheu, în faţă lui şi a celor de faţă: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”; astăzi - tâlharului de pe cruce, căit: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Creştinul când se împărtăşeşte, zice: “Astăzi Fiule al lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte!” Acest uimitor cuvânt, astăzi, care-i cuvânt dumnezeiesc. Reţineţi: nu simplu o caracteristică obişnuită, când zicem noi despre ceva că este dumnezeiesc; ci acest astăzi descoperă timpul lui Dumnezeu faţă de timpul nostrusi faţă de timpul demonului. Timpul lui Dumnezeu este astăzi. Creştinul are timpul omului: ieri, azi, mâine; iar când se roagă, când ascultă Evanghelia său o citeşte, când se împărtăşeşte, el trăieşte în astăzi, în timpul lui Dumnezeu. Iar timpul demonului este mâine - adică amânare; “Lasă, să încep mâine, mâine...” - şi acestmaine este - sărmanul schilod de om - al neputinţei şi al căderii lui.

Astăzi - această înseamnă a trăi în timpul lui Dumnezeu. Dacă fiecare, în clipa această trăieşte inaş tazi al lui Dumnezeu, atunci el vă simţi... Se petrece calea şi într-un chip şi în altul - şi suind şi coborând. Simţi că acest astăzi a atins inima ta. Şi atunci tu te înalţi şi simţi prezenţa lui Dumnezeu în ţine.

Odată cu praznicul rânduielii e şi praznicul zilei de astăzi - Întâmpinarea Domnului; când Mântuitorul, la patruzeci de zile (cum era rânduiala în Vechiul Testament, şi cum şi azi e rânduială; trebuie totdeauna s-o păstrăm noi, creştinii. Vine mama cu pruncul la biserică pentru a închina pruncul lui Dumnezeu; chiar dacă nu e botezat, său dacă e botezat, el trebuie să vină) a fost adus la templu. Şi era în templu în fiecare zi, un bătrân - dreptul Simeon. După tradiţia sfântă, el ar fi participat între cei şaptezeci de bărbaţi care au tradus Biblia Vechiului Testament în limba grecească, pentru evreii care se mutaseră în largurile lumii şi mai uitaseră din limba părinţilor şi strămoşilor lor.

Limba greacă din vremea aceea era un fel de limba ecumenică, răspândită cum e limba engleză astăzi, bunăoară; şi atunci, acei şaptezeci de bărbaţi au tradus Vechiul Testament, cu Legea lui Moisi şi Profeţii, în limba grecească, până în ziuă de astăzi numitaSe pt ua gi nta - adică a celor şaptezeci de bărbaţi.

Şi luase parte şi acest Simeon; şi, când a întâlnit cuvântul de la Isaia, cap.7, vers.14: “Iată, Fecioara vă lua în pântece şi vă naşte Fiu”, el a rămas uimit: Cum să nască Fecioara Fiu? Şi s-a îndoit; şi a primit înştiinţare de la Dumnezeu prin înger: Nu vei vedea sfârşitul, mutarea ta din această lume, până ce cu ochii tăi vei vedea împlinindu-se, şi faţă lui Dumnezeu. Cum s-a rugat Psalmistul: “Arată-mi faţă Ta, Doamne! Faţă Ta o caut!”... Şi tu vei vedea faţă lui Dumnezeu. Şi atunci bătrânul, în fiecare zi, mergea încet, păşind spre templu pentru împlinirea acelui cuvânt divin.

Şi iată, acum, când Hristos împlineşte patruzeci de zile de viaţa (aici printre noi), când Mama Lui, Sfântă Fecioară şi Mama, vine la templu cu Pruncul, şi el, luminat, vestit de înger, întâmpina pe Fecioara-Mama şi Pruncul. Parcă El însuşi, cu certitudine, El se oferă şi dreptul Simeon Îl ia în braţe şi citeşte adânc în taină care se deschide celor ce caută; şi rosteşte acel cuvânt pe care noi neîncetat îl murmuram până în ziuă de astăzi: “Acum slobozeşte (poţi să slobozeşti) pe robul Tău, Stăpâne! Că văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperire neamurilor şi slava poporului Tău celui ales (poporului Tău cel dreptcredincios)”.


Se întrebă cineva: Care e cea mai mare durere său cea mai mare bucurie? Unii au spus: Durere său bucurie: boală său sănătate, pierderea banilor său câştigul banilor. Doamne! Nici una din acestea nu-i nici cea mai mare nici cea mai slabă; nici marea bucurie, nici marea durere. Ci atunci măcar, în amurgul zilelor tale, amurg şi aurora, să deschizi ochii spre faţă lui Dumnezeu! Să deschizi ochii Lui - cel puţin atunci. Dar dacă n-ai deschis în viaţa ta, măcar o dată, că Zaheu, atunci când el, căindu-se de tot ce a făcut şi trezindu-se, a auzit glasul: “Astăzi s-a făcut mântuire...” Dacă n-ai deschis o dată... O, Doamne! Pentru ţine, poate măcar pentru rugăciunile altora, poate măcar pentru rugăciunile celor de dincolo de această lume... Căci ei neîncetat stau şi veghează: părinţii, moşii şi strămoşii noştri, împreună cu sfinţii. Nici nu ştim noi ce semne primim de la dânşii...

Atunci, în acea clipă, un tânăr se lauda unchiului său, după ce luase un examen de stat: “În sfârşit, m-am trezit şi eu la viaţa!” Şi unchiul, medic fiind, îi spune: “O dată se trezeşte omul.” - “Cum? Când?” - “Când moare.”

Dar şi moartea e de două feluri: Când mori fizic e una; când mori sufleteşte faţă de păcat, aceea este moartea la care a gândit Dumnezeu când a îngăduit-o (după păcat). Că moartea e plata păcatului. Nu e de la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a îngăduit-o că să moară răul în noi; să moară păcatul în noi. Cum a murit în Zaheu, în clipa aceea. Şi din moarte s-a trezit Zaheu - c-a murit faţă de lume. Când mori faţă de lume, când mori faţă de păcat, când mori faţă de tot ceea ce trage la mormânt, şi în ţine s-a trezit lumină divină...

Şi repet ceea ce am spus la început: Această ordine dumnezeiască, a lui Dumnezeu, mai presus de lume şi în noi (şi a noastră în legătură cu El; şi în legătură cu El am deschis infinitul vieţii mele), nu se poate niciodată stinge; e o realitate divină. Oricine - şi liber-cugetător, şi necredincios - să ştie: Această e ordine eternă; şi atunci, Dumnezeu mă cheamă, mă caută, iar eu să-I răspund. Îi răspund, pentru că eu sunt zidit după chipul Lui. El Îşi caută chipul. El vine să mă ridice din nou. De aceea a zis acel înţelept: “Tu nu M-ai caută dacă nu M-ai fi găsit!” Dar, mai adânc decât “nu M-ai fi găsit”: “Nu M-ai caută dacă Eu n-aş fi în ţine”. Pecetea Mea e în ţine; tu strigi la Mine şi Eu te caut. Tu eşti chipul chipului Meu.

Aici mai degrabă Sfântul Vasile a spus cuvântul cel mai adânc; şi anume: Neîncetat suntem cautaori şi îndreptaţi spre Rudenia cea de sus. Rudenia noastră e Dumnezeu. Lumea această e o lume a noastră, dată (“stăpâniţi!...”); dar nimic să nu ne robească. De aceea, o singură robie e îngăduita: când spunem la cununie mirilor, care poartă coroane împărăteşti: Se cununa robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu... Împăraţii încoronaţi - mârâi - se numesc totodatarobi; robi ai Dumnezeului celui viu.

Şi Iisus spune: “Nu vă mai numesc pe voi nici robi, nici slugi, pentru că voi sunteţi prietenii Mei”. Sunteţi fraţii Mei, sunteţi fiii Mei.

Fiecare, iubiţilor, în clipa această să se roage: Doamne, dă-mi şi mie acea clipă a lui Zaheu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Dă-mi şi mie Doamne, acea clipă a dreptului Simeon: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta!” Dă-ne-o acum şi nouă, să Te simţim pe Ţine, să Te cunoaştem pe Ţine, să Te iubim pe Ţine, să avem parte de Ţine! Căci suntem încredinţaţi Doamne, că fiind Tu în noi, toate se schimbă. El, Zaheu, ministrul de finanţe, său în orice altă rânduiala, din clipa aceea altfel dezlega sarcinile şi grijile lui.