În istoria Bisericii există momente în care credința nu se exprimă prin cuvinte multe, ci prin tăcerea neclintită a celor care preferă să piardă totul decât să-L piardă pe Hristos. Astfel de momente au trăit și Sfinții Sfințiți Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul și Aitala diaconul, pomeniți de Biserică drept chipuri luminoase ale slujirii și ale mărturisirii creștine.
Ei au trăit în Persia secolului al IV-lea, într-o vreme de aspră prigoană împotriva creștinilor. Regele Sapor al II-lea a pornit o luptă sistematică împotriva Bisericii, văzând în răspândirea credinței creștine o amenințare pentru vechile credințe ale imperiului său. Nu pentru vreo vină omenească erau urmăriți creștinii, nu pentru răzvrătire sau pentru fărădelegi, ci pentru simplul fapt că se închinau lui Hristos și refuzau să aducă jertfă idolilor.
În mijlocul acestei furtuni se ridică figura impresionantă a episcopului Achepsima. Ajuns la venerabila vârstă de optzeci de ani, el nu caută salvarea proprie și nici nu încearcă să-și prelungească viața prin compromis. Bătrânețea sa, care în ochii lumii ar fi meritat respect și odihnă, devine prilejul unei ultime și supreme mărturisiri. Alături de el sunt arestați preotul Iosif și diaconul Aitala, două slugi credincioase ale altarului, cunoscute pentru înțelepciunea și viața lor curată.
Nu este lipsit de semnificație faptul că sinaxarul îi prezintă împreună: episcop, preot și diacon. În ei contemplăm întreaga ierarhie sacramentală a Bisericii unită în aceeași credință și în aceeași suferință. Prigoana nu era îndreptată doar împotriva unor persoane, ci împotriva Bisericii însăși. De aceea și răspunsul este unul eclezial. Niciunul nu se desparte de ceilalți, niciunul nu caută scăpare individuală, ci toți rămân uniți în mărturisirea numelui lui Hristos.
Timp de trei ani au îndurat temnița și torturile. În fiecare lună erau scoși spre noi chinuri, cu speranța că suferința le va frânge voința. Dar ceea ce prigonitorii nu puteau înțelege era faptul că adevărata putere a creștinului nu izvorăște din trup, ci din comuniunea cu Dumnezeu. Trupul poate fi rănit, dar credința nu poate fi înlănțuită. Carnea poate fi sfâșiată, însă sufletul care se sprijină pe har rămâne liber și biruitor.
O atenție deosebită merită conflictul spiritual care stă la baza întregii persecuții. Mucenicilor li se cerea să se închine soarelui și focului, elemente pe care religia persană le considera sacre. Ei refuză, nu pentru că ar disprețui creația lui Dumnezeu, ci pentru că știau că niciun lucru creat nu poate primi închinarea rezervată Creatorului. În aceasta constă adevărata lor mărturisire. Ei aleg să moară pentru a apăra un adevăr fundamental: Dumnezeu este mai presus de toate puterile lumii și numai Lui I se cuvine adorarea.
Moartea lor a fost cumplită. Episcopul Achepsima a fost bătut până și-a dat sufletul în mâinile Domnului, iar Iosif și Aitala au fost uciși cu pietre după chinuri îndelungate. Însă Biserica nu privește aceste evenimente ca pe o înfrângere. Ceea ce pentru prigonitori părea triumf s-a transformat în biruință duhovnicească. Sângele mucenicilor a devenit sămânță pentru noi generații de credincioși, iar numele lor a rămas viu în memoria liturgică a Bisericii.
Pomenirea lor alături de Așezarea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida adâncește înțelesul acestei zile. Mucenicii lui Hristos nu aparțin doar trecutului. Ei continuă să fie prezenți în viața Bisericii prin exemplul lor, prin rugăciunile lor și prin sfintele lor moaște. Trupurile care au fost zdrobite pentru Hristos devin izvoare de har și mărturii ale învierii viitoare.
Într-o epocă în care presiunile nu mai vin sub forma temnițelor și a torturilor, ci prin compromis, relativism și uitarea lui Dumnezeu, mărturia Sfântului Achepsima, a Sfântului Iosif și a Sfântului Aitala rămâne de o actualitate uimitoare. Ei ne învață că fidelitatea față de Hristos nu se negociază și că adevărata libertate nu constă în evitarea suferinței, ci în păstrarea credinței până la capăt.
Prin viața și moartea lor, cei trei sfinți ne arată că puterea Bisericii nu stă în influență, în bogăție sau în succesul lumesc, ci în capacitatea de a rămâne credincioasă Domnului ei. De aceea, peste veacuri, glasul lor continuă să răsune ca o chemare la curaj, la statornicie și la mărturisirea neînfricată a lui Hristos, Lumina care nu apune niciodată.
Așezarea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida. Memoria biruinței care nu moare
În aceeași zi în care Biserica îi pomenește pe Sfinții Sfințiți Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala, ea săvârșește și pomenirea Așezării moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida, un eveniment care prelungește în istorie mărturia martirilor și descoperă felul în care Dumnezeu preaslăvește pe cei ce L-au iubit mai mult decât viața.
Cetatea Lida din Palestina, locul de origine al Sfântului Gheorghe, a devenit unul dintre cele mai cunoscute centre de pelerinaj ale creștinătății vechi. După mucenicia sa, trupul sfântului a fost așezat aici, iar deasupra mormântului său a fost ridicată o biserică măreață. Pentru creștini, acest act nu reprezenta doar mutarea unor sfinte moaște sau inaugurarea unui locaș de cult, ci mărturisirea publică a unei biruințe dumnezeiești. Cel pe care împărații păgâni îl condamnaseră la moarte era acum cinstit de întregul popor al lui Dumnezeu.
Există o adâncă legătură duhovnicească între mucenicie și cinstirea moaștelor. Prigonitorii credeau că pot șterge memoria creștinilor prin distrugerea trupurilor lor. Dumnezeu însă prefăcea chiar trupurile martirilor în izvoare de har și în semne ale împărăției Sale. Astfel, locul unde odinioară fusese vărsat sânge pentru Hristos devenea loc de rugăciune, de vindecare și de întărire pentru nenumărate generații de credincioși.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc aparte între martiri. El este chipul ostașului lui Hristos care îmbină curajul militar cu smerenia evanghelică. Puterea sa nu izvorăște din armele lumești, ci din credința neclintită în Domnul. De aceea, tradiția Bisericii l-a numit „Purtătorul de biruință”, nu pentru victoriile dobândite pe câmpurile de luptă, ci pentru biruința asupra fricii, a idolatriei și a morții.
Așezarea moaștelor sale în Lida ne amintește că martiriul nu se încheie odată cu ultima suflare. În înțelegerea ortodoxă, sfinții continuă să lucreze în Biserică prin harul lui Dumnezeu. Trupurile lor, sfințite prin nevoință și prin prezența Duhului Sfânt, rămân mădulare vii ale lui Hristos. De aceea cinstirea moaștelor nu este o simplă comemorare a trecutului, ci o întâlnire cu realitatea sfințeniei care străbate veacurile.
Privită împreună cu pomenirea Sfinților Achepsima, Iosif și Aitala, această sărbătoare dobândește o semnificație și mai bogată. Mai întâi vedem lupta, temnița, loviturile și moartea mucenicilor. Apoi vedem slava pe care Dumnezeu o pregătește celor care au rămas credincioși până la sfârșit. Crucea și biruința nu sunt două realități separate, ci două etape ale aceluiași drum. Suferința pentru Hristos conduce la împărtășirea din slava Sa.
Într-o lume care prețuiește succesul imediat și rezultatele vizibile, sărbătoarea Așezării moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ne învață răbdarea istoriei lui Dumnezeu. Martorii credinței nu sunt întotdeauna recunoscuți de contemporanii lor. Uneori sunt marginalizați, disprețuiți sau persecutați. Însă ceea ce lumea respinge, Dumnezeu preaslăvește. Mormântul devine altar, iar locul osândei devine loc al binecuvântării.
Lida rămâne astfel un simbol al transformării pe care harul o săvârșește în istorie. Cetatea care adăpostește moaștele Sfântului Gheorghe mărturisește că adevărata putere nu aparține împăraților trecători, ci celor care și-au dăruit viața lui Hristos. Iar glasul acestei sărbători răsună și astăzi cu aceeași putere: martirii nu sunt învinși ai istoriei, ci biruitorii ei adevărați, pentru că au aflat în Hristos viața care nu poate fi biruită de moarte.
Sursa : Sinaxarul zilei de 3 noiembrie: „Sf. Sfințiți Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala; Așezarea moaștelor Sf. Mare Mucenic Gheorghe în Lida”
Doxologia – „Așezarea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida”
Viețile Sfinților, luna noiembrie, ziua de 3 noiembrie.
Autor : Redactor Alexandru Ispas istoric si filosof
Comentarii
Trimiteți un comentariu