Podul de Dincolo de Vifor


 



​Într-un ținut muntos, străjuit de stânci abrupte și măcinat de vânturile reci ale brumei noiembrie, trăia un bătrân meșter ferar pe nume Iorest. O fâșie îngustă și adâncă de prăpastie despărțea satul său de mănăstirea de pe deal, singurul loc unde sufletele găseau mângâiere și adăpost duhovnicesc în ceasurile de încercare. Peste această prăpastie trecea un pod vechi din lemn, șubrezit de vreme și de asprimea iernilor trecute.

​În fiecare zi, Iorest cobora în canion și lucra cu migală. Unii săteni îl priveau nedumeriți și îl întreabă batjocoritor:

– Moșule Iorest, de ce îți pierzi vremea bătând piroane noi și înlocuind scândurile putrede ale unui pod pe care oricum trec atât de puțini drumeți? Vântul îl va rupe din nou la prima furtună. Nu mai bine te odihnești lângă vatră?

​Bătrânul ridica fruntea brăzdată de osteneli, își ștergea sudoarea de pe frunte și le răspundea cu blândețe:

– Copiii mei, eu nu meșteresc doar pentru pașii care se aud astăzi, ci pentru clipa în care viforul cel mare va bate cu putere, iar cineva, rătăcit și cuprins de frică în noapte, va căuta o cale de scăpare spre lumină. Dacă podul ar fi prăbușit când va veni vremea strâmtorării, cum ar mai putea trece cel slab spre liman? Lucrul meu nu este pentru mândria mea, ci pentru cel care va avea nevoie de el atunci când eu nu voi mai fi.

​Timpul trecu, iar într-o noapte geroasă de noiembrie, o furtună cumplită se abtu asupra satului. Vântul smulse acoperișuri, iar bezna păru să înghită totul. Un tânar din sat, împovărat de păcate, mustrat de cuget și fugind de urgia propriilor sale gânduri negre, fugi în beznă spre mănăstire, căutând mântuire și iertare. Pe marginea prăpastiei, vijelia urla ca o fiară, amenințând să sfarme totul în cale. Cuprins de groază, tânărul crezu că va piere. Dar, spre uimirea lui, podul cel nou, întărit zi de zi de mâinile ostenite ale bătrânului Iorest, stătea neclintit în calea furtunii. Trecând dincolo cu bine, el căzu în genunchi în pragul bisericii, mulțumind lui Dumnezeu pentru această scăpare.

​Morală

​Așa este și viața creștină: faptele bune, rugăciunea neîncetată și iubirea de aproapele nu sunt doar accesorii pentru zilele cu soare, ci scândurile de rezistență pe care le așezăm în vreme de liniște. Când viforul ispitelor, al durerilor sau al morții se va abate pe neașteptate asupra noastră, doar podul credinței și al jertfei zidite din timp ne va mai ține pașii pe calea mântuirii, purtându-ne din întunericul deznădejdii spre lumina veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.

​Autor: Teolog și jurnalist Daniel Caranda

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina