Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona
În adâncul pădurilor Voronei, acolo unde lumina se strecoară printre ramuri ca o respirație subțire a creației, viața Cuviosului Onufrie se așază ca o mărturie a felului în care Dumnezeu Se lasă aflat nu prin zgomotul cuvintelor, ci prin liniștea inimii. În tradiția isihastă, tăcerea nu este o simplă absență a vorbirii, ci un spațiu sacru, o încăpere lăuntrică în care omul se dezbracă de sine pentru a se îmbrăca în lumina Celui negrăit. Onufrie a înțeles această taină nu teoretic, ci prin însăși viața lui, care a devenit un comentariu viu la Evanghelie, o exegeză trăită, nu scrisă. Pustnicul de la Vorona nu a căutat niciodată să fie văzut. El a ales locul unde Dumnezeu Se lasă aflat tocmai pentru că omul nu mai caută nimic altceva decât prezența Lui. În tăcerea pădurii, în tăcerea chiliei, în tăcerea inimii, Onufrie a descoperit că Dumnezeu nu Se impune, ci Se dăruiește; nu Se arată cu forță, ci Se lasă aflat de cel care se smerește până la capăt. Această „lăsare” a lui Dumnezeu, a...
