La 3 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Sfințit Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei, ierarhul a cărui mărturie se înscrie în una dintre cele mai dramatice perioade ale creștinismului din primele veacuri. Numele său este legat de cetatea Nicomidiei, de Biserica pe care a păstorit-o și de acea generație de creștini pentru care credința nu era despărțită de viață, iar slujirea lui Hristos nu putea fi abandonată atunci când împrejurările deveneau potrivnice.
Antim a fost episcop într-o vreme în care Biserica din Nicomidia era deja bine întemeiată. Creștinismul nu mai era aici o prezență nesemnificativă, ci o comunitate care își desfășura viața în jurul altarului, al rugăciunii și al învățăturii apostolice. Episcopul avea înaintea sa o Biserică vie, formată din oameni care primiseră Botezul și care își întemeiaseră existența pe Evanghelia lui Hristos.
Într-o asemenea comunitate, episcopatul nu putea fi redus la o funcție. În conștiința Bisericii vechi, episcopul era cel căruia îi revenea păstrarea dreptei credințe și grija pentru unitatea euharistică a comunității. El era cel care învăța, sfințea și păstorea. De aceea, atunci când asupra Bisericii se abătea prigoana, încercarea nu privea numai persoana episcopului, ci însăși capacitatea lui de a rămâne păstor. Antim avea să fie pus înaintea acestei încercări.
Nicomidia a ocupat un loc important în istoria persecuțiilor creștine din începutul secolului al IV-lea. Cetatea se afla în centrul administrației imperiale, iar măsurile împotriva creștinilor au fost resimțite aici cu o deosebită intensitate. Bisericile au fost atacate, cărțile sfinte urmărite, iar clericii au devenit ținte ale autorităților.
Pentru Biserica din Nicomidia, distrugerea locașului de cult nu însemna însă dispariția Bisericii. Viața ei continua în credincioșii care se rugau, în preoții care slujeau și în episcopul care își asuma în continuare responsabilitatea pentru turma sa. Aici se află una dintre dimensiunile importante ale mărturiei Sfântului Antim. În fața prigoanei, el nu a tratat credința ca pe o realitate care putea fi ascunsă până când vremurile aveau să devină mai bune. Dimpotrivă, tradiția bisericească îl păstrează ca pe un păstor preocupat de întărirea creștinilor și de păstrarea legăturii dintre membrii comunității.
Această grijă pastorală este esențială pentru înțelegerea lui Antim.
Mucenicul nu apare în tradiția Bisericii ca un om care își caută suferința. El apare ca un creștin care, pus în fața alegerii, refuză să transforme frica într-un motiv de lepădare. În cazul unui episcop, această mărturisire dobândea o greutate aparte, deoarece el nu purta numai răspunderea propriei credințe, ci și pe aceea a comunității pe care o păstorea.
Tradiția relatează că Antim a continuat să-i încurajeze pe creștini și în perioada în care era nevoit să se ferească de autorități. Legătura sa cu Biserica din Nicomidia nu s-a rupt. Cuvântul său ajungea la credincioși, iar îndemnurile sale îi chemau la statornicie.
În acele împrejurări, o asemenea lucrare cerea mult mai mult decât curaj omenesc. Episcopul știa că putea fi descoperit, arestat și ucis. Cu toate acestea, nu și-a abandonat responsabilitatea. În tradiția hagiografică este păstrată și amintirea unei scrisori a lui Antim, transmisă prin diaconul Teofil, care ar fi fost prins de autorități. Episodul este semnificativ tocmai pentru că arată preocuparea episcopului pentru comunitatea sa. Într-o vreme în care un cuvânt scris putea deveni motiv de condamnare, legătura dintre păstor și credincioși continua. Nu zidurile unei biserici făceau Biserica, ci comuniunea celor uniți în Hristos. Această înțelegere se află în centrul experienței creștine din vremea persecuțiilor. Biserica putea fi lipsită de clădiri, dar nu putea fi lipsită de Euharistie, de rugăciune și de credința în Hristos. Autoritatea imperială putea confisca obiecte și putea închide locașuri, dar nu putea porunci sufletului să înceteze să-L recunoască pe Dumnezeu. Pentru Antim, această realitate nu era teorie. A venit vremea în care el însuși a fost căutat.
Tradiția bisericească păstrează întâlnirea dintre episcop și oamenii trimiși să-l aresteze. Potrivit relatării hagiografice, aceștia au ajuns la locul în care se afla Antim fără să-l recunoască. Episcopul i-a primit și i-a ospătat, iar apoi le-a descoperit identitatea sa.
În această scenă se concentrează o întreagă concepție creștină despre mărturisire. Antim nu răspunde primejdiei prin ură. Nu transformă credința într-un pretext pentru răzbunare. Cei care veniseră să-l aresteze sunt primiți ca oameni. Este tocmai felul în care Evanghelia poate fi mărturisită în condiții-limită: nu numai prin ceea ce omul spune, ci și prin felul în care se comportă atunci când este amenințat. Tradiția spune că unii dintre cei trimiși împotriva lui au fost atât de impresionați de atitudinea episcopului, încât s-au apropiat de credința creștină. Chiar dacă asemenea elemente aparțin în primul rând tradiției hagiografice, ele exprimă o convingere profundă a Bisericii: mărturia mucenicului nu se întemeiază pe violență, ci pe puterea adevărului și pe transformarea inimii.
Antim a fost, în cele din urmă, dus înaintea autorităților. Aici se încheia perioada ascunderii și începea mărturisirea publică.
Pentru episcopul Nicomidiei, problema nu mai era dacă poate continua să se ascundă, ci dacă poate renunța la Hristos pentru a-și salva viața. Răspunsul său a fost cel pe care îl dăduseră înaintea lui Apostolii și mucenicii Bisericii: credința nu poate fi negociată. Această atitudine nu trebuie confundată cu o opoziție politică. Mucenicul creștin nu urmărea răsturnarea unei puteri prin forță. Antim nu a intrat în istorie ca un conducător de revoltă, ci ca un episcop care a refuzat să ofere altcuiva ceea ce aparține lui Dumnezeu.
De aici trebuie înțeleasă întreaga profunzime a mărturisirii sale.
În creștinism, libertatea omului nu înseamnă numai libertatea de a alege între diferite lucruri. Există și libertatea de a rămâne în adevăr atunci când alegerea devine costisitoare. Mucenicul mărturisește tocmai această libertate. Antim a fost supus chinurilor și, în cele din urmă, a primit moartea pentru Hristos.
Astfel, episcopatul său a primit pecetea muceniciei.
Titlul de Sfințit Mucenic exprimă această legătură dintre slujirea preoțească și jertfă. Antim nu a fost un om care, după ce și-a încheiat lucrarea, a devenit mucenic. Mucenicia sa a fost legată de însăși chemarea lui de episcop. El a rămas păstor până la capăt, iar moartea lui a devenit ultima și cea mai puternică mărturisire a slujirii sale. În tradiția Bisericii, sângele mucenicului nu este interpretat ca o înfrângere. Hristos Însuși, Cel pe Care Antim Îl mărturisea, trecuse prin Cruce și moarte către Înviere. De aceea, mucenicia creștină își primește sensul din Crucea lui Hristos. Fără Înviere, moartea mucenicului ar rămâne doar o tragedie. În lumina Învierii, ea devine mărturie că moartea nu are ultimul cuvânt.
Aceasta este și rațiunea pentru care Biserica îl pomenește pe Antim nu ca pe o victimă anonimă a unei persecuții, ci ca pe un sfânt.
La Nicomidia, episcopul a rămas fidel Bisericii pe care o primise în grijă. Iar Biserica, la rândul ei, a păstrat memoria lui. În timp ce puterea celor care îl condamnaseră a trecut, numele lui Antim a rămas în rugăciunea creștinilor.
Această inversare este una dintre marile realități ale istoriei Bisericii: cei care păreau puternici au trecut, iar cei care păreau lipsiți de apărare au rămas în memoria veacurilor. Antim nu a avut arme, nu a avut o armată și nu a căutat putere lumească. A avut însă responsabilitatea altarului și credința în Hristos.
De aceea, pomenirea lui la 3 septembrie are o valoare care depășește simpla rememorare a unei persecuții antice. Ea aduce înaintea Bisericii chipul unui episcop care nu și-a despărțit slujirea de adevăr și adevărul de jertfă.
În el se întâlnesc trei realități care definesc vocația mucenicului: credința mărturisită, păstorirea asumată și jertfa primită.
Antim a păstorit Nicomidia într-o perioadă în care Biserica era încercată. A întărit credincioșii atunci când frica devenise o realitate. A continuat să-și împlinească slujirea atunci când aceasta îi punea viața în primejdie. Iar când a venit momentul în care mărturisirea trebuia pecetluită cu sânge, nu și-a părăsit credința.
De aceea, memoria lui nu aparține numai trecutului.
În calendarul Bisericii, sfinții nu sunt păstrați pentru simplul fapt că au existat. Ei sunt pomeniți pentru că viața lor a devenit mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu în om. Antim este unul dintre acei ierarhi în care episcopatul și mucenicia s-au întâlnit până la capăt.
La 3 septembrie, Biserica nu privește numai către Nicomidia de odinioară, către persecuțiile și către moartea unui episcop. Privește către un om care a înțeles că slujirea lui Hristos nu se termină acolo unde începe suferința.
Acolo, pentru Sfântul Antim, ea s-a desăvârșit. Iar de aceea, peste veacuri, Biserica îi rostește numele cu cinstea cuvenită celui care a fost episcop, păstor și mărturisitor, până la capătul vieții sale pământești.
Mărturia Sfântului Antim nu se înțelege pe deplin dacă este desprinsă de ceea ce a însemnat Biserica din Nicomidia în primele veacuri. Aici nu avem înaintea noastră doar destinul unui singur ierarh, ci imaginea unei comunități creștine care a trecut printr-o încercare de proporții și care și-a găsit în episcopul său unul dintre principalele puncte de sprijin. Într-o epocă în care creștinii puteau fi obligați să-și ascundă credința, episcopul era chemat să păstreze vie conștiința că Biserica nu trăiește din îngăduința oamenilor, ci din legătura ei cu Hristos.
Această conștiință explică și felul în care tradiția îl prezintă pe Antim. El nu apare ca un ierarh preocupat de propria salvare, ci ca unul care își asumă răspunderea pentru cei pe care îi păstorește. În timpul prigoanei, frica putea deveni o armă mai puternică decât orice pedeapsă. Unii creștini erau puși înaintea judecătorilor, alții erau amenințați cu pierderea bunurilor, iar alții erau îndemnați să ofere jertfe idolilor pentru a-și salva viața.
În asemenea împrejurări, Biserica trebuia să răspundă nu printr-o altă formă de putere, ci prin statornicie. Antim devine tocmai chipul acestei statornicii.
În jurul episcopului se aduna o comunitate care trebuia să învețe să trăiască Evanghelia nu numai atunci când mărturisirea era ușoară, ci și atunci când ea cerea sacrificiu. Pentru creștinii primelor veacuri, credința nu era o realitate separată de existența de zi cu zi. Rugăciunea, Sfânta Liturghie, primirea Sfintelor Taine și mărturisirea lui Hristos alcătuiau aceeași viață.De aceea, distrugerea unui locaș de cult nu putea însemna distrugerea Bisericii.
Puteau fi arse cărți, puteau fi închise biserici, puteau fi arestați clerici, însă comunitatea continua să existe atât timp cât exista credința în Hristos. Această realitate avea să se vadă în chip deosebit în Nicomidia, unde prigoana a lovit puternic comunitatea creștină.
În acest context, rolul episcopului Antim capătă o semnificație aparte. El trebuia să fie pentru credincioși nu doar cel care le explica Evanghelia, ci omul în care vedeau concretizată puterea ei. Cuvântul său trebuia să fie susținut de viață, iar viața sa avea să fie, în cele din urmă, susținută de jertfă.
Aici se poate înțelege una dintre cele mai profunde particularități ale episcopatului creștin din primele veacuri: autoritatea duhovnicească nu se întemeia pe forță, ci pe fidelitate.
Antim nu putea să-i ceară unui creștin să rămână credincios lui Hristos dacă el însuși ar fi fugit de aceeași încercare. Nu putea să vorbească despre Cruce ca despre un simbol îndepărtat, pentru că prigoana îl chema să-și asume personal sensul Crucii. Astfel, mărturia lui devine inseparabilă de lucrarea sa de episcop.
Înțelegerea aceasta este importantă și pentru teologia ortodoxă a martiriului. Biserica nu socotește mucenicia drept un simplu act de rezistență omenească. Mucenicul nu este cinstit pentru faptul că a fost supus violenței, ci pentru că, în mijlocul acestei violențe, nu s-a despărțit de Hristos.Antim nu și-a câștigat sfințenia prin suferință în sine. Suferința a devenit mărturie pentru că a fost primită în fidelitate față de Dumnezeu. Aceasta este diferența dintre o tragedie și o mărturisire. Un om poate suferi fără ca suferința lui să aibă o dimensiune duhovnicească. Mucenicul însă transformă încercarea într-o mărturie prin felul în care rămâne unit cu Hristos. El nu controlează ceea ce îi fac persecutorii, dar controlează răspunsul inimii sale: nu renunță, nu se leapădă și nu întoarce răul cu rău. În acest sens, chipul lui Antim este profund evanghelic.
El este episcop, dar înainte de toate este creștin. Iar episcopatul său nu îl așază deasupra turmei, ci îl face responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru ea. Tocmai de aceea, în clipa încercării, el nu se separă de credincioși, ci îi întărește.
Tradiția care vorbește despre scrisorile sale către creștini este importantă tocmai prin această perspectivă. În spatele acelor scrisori se află un episcop care refuză să considere prigoana un motiv pentru încetarea slujirii sale. Chiar dacă nu putea să se arate pretutindeni, cuvântul lui continua să circule.
Iar cuvântul unui episcop aflat în primejdie avea o forță aparte.
Credincioșii vedeau că cel care îi îndemna la statornicie era el însuși urmărit. În această unitate dintre cuvânt și faptă se afla adevărata putere a mărturiei sale.
Când Antim a fost în cele din urmă prins, nu mai era doar un episcop urmărit de autorități. Era omul care urma să dea personal răspuns pentru credința pe care o propovăduise.Pătimirea sa trebuie privită în lumina acestei continuități.
El nu a devenit altcineva în fața morții. A rămas același episcop.
Aceasta este una dintre cele mai puternice imagini pe care Biserica le păstrează despre mucenicii săi: omul aflat înaintea morții rămâne fidel celui care a fost în viață. Nu există o ruptură între Antim episcopul și Antim mucenicul. Altarul și locul pătimirii sale se întâlnesc în aceeași mărturisire. Pentru creștin, jertfa lui Hristos este centrul vieții Bisericii. Sfânta Liturghie face prezentă sacramental jertfa Mântuitorului, iar viața mucenicului devine o mărturie personală a unirii cu Hristos Cel răstignit și înviat. De aceea, tradiția Bisericii a privit întotdeauna cu o deosebită evlavie către mucenicii care au fost și slujitori ai altarului. Antim este unul dintre aceștia. El a slujit Sfânta Liturghie înainte de a-și pecetlui credința prin sânge. A vestit Evanghelia înainte de a fi dus la moarte. A întărit suflete înainte ca propria sa inimă să fie pusă la încercare. În această lumină, titlul de Sfințit Mucenic nu este un simplu adaos la numele său. El spune ceva esențial despre întreaga sa existență. Antim a fost un om al altarului care a devenit, prin jertfă, mărturie vie a Evangheliei pe care o slujea. Memoria sa este legată și de memoria numeroșilor creștini care au pătimit la Nicomidia. Tradiția Bisericii a păstrat amintirea unei mulțimi de mucenici din această cetate, iar numele lui Antim se înscrie în această memorie colectivă. El nu este un personaj desprins de comunitatea sa, ci episcopul unei Biserici care a cunoscut, în aceeași perioadă, una dintre cele mai grele încercări ale sale. De aceea, atunci când Biserica îl pomenește, pomenește indirect și o întreagă epocă a mărturisirii. Dar ceea ce face ca memoria lui Antim să rămână vie nu este numai amploarea persecuției în care a murit. Este felul în care a rămas credincios în interiorul acesteia. Istoria poate consemna că un episcop a fost arestat, chinuit și ucis. Teologia Bisericii merge însă mai adânc și întreabă: ce a făcut ca acest om să nu renunțe? Răspunsul este Hristos.Nu o idee abstractă.Nu o filozofie.Nu o ambiție personală. Hristos, Cel pe care Antim Îl întâlnise în credință, Îl slujise la altar și Îl mărturisise înaintea oamenilor.De aceea, moartea nu putea anula mărturia sa.
În Hristos, mucenicul nu privește moartea ca pe o înfrângere definitivă. Crucea nu este despărțită de Înviere. Iar aceasta este perspectiva din care Biserica privește către Sfântul Antim: nu ca spre un om învins de persecutori, ci ca spre un mărturisitor care a trecut prin moarte către viața cea adevărată. Pomenirea lui de la 3 septembrie devine astfel o întâlnire între memoria istorică și memoria liturgică. Istoria păstrează cetatea Nicomidiei și persecuțiile care au zguduit-o. Biserica păstrează numele episcopului care nu și-a abandonat chemarea. Și poate că aceasta este cea mai puternică imagine pe care ne-o lasă Sfântul Antim: aceea a unui păstor care nu a considerat turma o responsabilitate valabilă numai în vremuri liniștite. Pentru el, păstorirea a continuat și atunci când Biserica era amenințată, iar propria viață era în primejdie. În cele din urmă, Antim nu a lăsat în urmă o operă scrisă de proporțiile marilor Părinți ai Bisericii. Nu prin tratate teologice este cunoscut. Nu prin construcții sau prin putere administrativă. A lăsat ceva mai simplu și mai greu de uitat: mărturia vieții sale. Un episcop care a rămas episcop până la capăt. Un păstor care nu și-a părăsit turma. Un slujitor al altarului care și-a pecetluit slujirea prin mucenicie. Și un creștin care, în fața morții, nu a schimbat numele Celui pe Care Îl mărturisise.
Aceasta este moștenirea Sfântului Sfințit Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei. Nu o moștenire construită din cuvinte multe, ci una întemeiată pe fidelitatea care a trecut proba cea mai grea. Iar pentru Biserică, tocmai această fidelitate face ca numele lui să rămână viu în fiecare 3 septembrie, când Nicomidia și episcopul ei mucenic sunt readuși în memoria rugătoare a creștinătății.
Sursa : Sinaxarul Bisericii Ortodoxe – Pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei, 3 septembrie.
Autor: Alexandru Ispas filosof și istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu