La 2 septembrie, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului , un ierarh pe care tradiția Bisericii îl păstrează în amintire nu numai pentru înalta demnitate pe care a primit-o, ci mai ales pentru nevoința sa, pentru dragostea față de cei săraci și pentru puterea rugăciunii sale. Viața lui se desfășoară într-o epocă în care Constantinopolul era inima lumii bizantine, iar Biserica trebuia să-și împlinească misiunea într-o societate în care se întâlneau puterea imperială, bogăția, sărăcia, cultura și marile frământări ale lumii creștine.
În această cetate strălucitoare, Sfântul Ioan a ales să privească mai adânc decât suprafața lucrurilor. Pentru el, adevărata bogăție a omului nu era cea pe care o putea vedea lumea, ci aceea pe care Dumnezeu o vede în inimă.
De aceea, încă înainte de a ajunge patriarh, Ioan era cunoscut pentru dragostea sa față de cei aflați în lipsuri. Venea în întâmpinarea săracilor și nu trecea nepăsător pe lângă suferința aproapelui. Într-un Constantinopol în care diferențele dintre cei bogați și cei săraci puteau fi foarte mari, această atitudine avea o profundă însemnătate creștină.
Biserica nu privește săracul doar prin prisma lipsei sale materiale. În fiecare om se află chipul lui Dumnezeu, iar porunca iubirii aproapelui nu poate fi despărțită de iubirea față de Hristos. Milostenia nu este, prin urmare, un gest exterior făcut din prisos, ci o lucrare prin care omul își deschide inima către Dumnezeu.
Ioan avea să transforme această înțelegere într-un mod de viață.
Nu întâmplător, mai târziu, atunci când numele său avea să fie rostit, oamenii nu aveau să-și amintească mai întâi de rangul său, ci de nevoința lui. Dar înainte de toate acestea a existat un moment aparent simplu, în care un călugăr a intrat în viața sa. Sfântul Ioan a primit la el un monah, iar în acea împrejurare un om necunoscut i-a descoperit că Ioan avea să fie mai mare decât acel călugăr. Cuvintele acestea pot fi înțelese în lumina unei teme întâlnite adesea în viețile sfinților: Dumnezeu pregătește uneori o lucrare mare într-un om care nu o caută și care, omenește, nu se socotește vrednic de ea. Aceasta este una dintre tainele chemării. Omul vede ceea ce este înaintea ochilor. Dumnezeu vede ceea ce poate deveni omul prin har.
Ioan nu își construia un drum către scaunul patriarhal. Dimpotrivă, tradiția subliniază faptul că demnitatea avea să vină asupra lui fără ca el să o urmărească. În Biserică, această lipsă a dorinței de putere are o semnificație aparte. Cel care dorește cu orice preț să fie în frunte trebuie să se întrebe dacă înțelege cu adevărat ce înseamnă slujirea. Pentru că tronul episcopal nu este un tron al puterii lumești. Este tronul unei responsabilități. Cel care se așază pe el primește nu numai cinste, ci și povara sufletelor. După moartea Fericitului Eutihie, Sfântul Ioan a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Era anul 582 , iar cetatea imperială era una dintre cele mai importante metropole ale lumii creștine. Într-un asemenea loc, patriarhul trebuia să poarte grijă unei comunități vaste și să se afle în mijlocul unor realități politice, sociale și bisericești complicate. Ioan venea însă în această demnitate cu o experiență mult mai importantă decât orice experiență administrativă: învățase să se stăpânească pe sine . De aici începe înțelegerea numelui său.
Postitorul.
Tradiția spune că Sfântul Ioan postea cu multă asprime și dormea foarte puțin. În ochii lumii de astăzi, asemenea nevoințe pot părea greu de înțeles. Pentru spiritualitatea creștină a Răsăritului, însă, ele făceau parte dintr-o lucrare mai adâncă: omul își disciplinează trupul pentru a-și elibera sufletul de robia patimilor.
Postul nu este o pedepsire a trupului.Este o pedagogie a libertății.
Omul care nu poate spune „nu” unei dorințe ajunge, încetul cu încetul, robul acelei dorințe. Omul care învață să se înfrâneze începe să redescopere libertatea de a alege. Iar această libertate nu este un scop în sine, ci pregătirea inimii pentru rugăciune și pentru lucrarea harului.
De aceea, nevoința Sfântului Ioan nu trebuie privită separat de dragostea sa pentru oameni. Cu cât se desprindea mai mult de cele materiale, cu atât putea să fie mai aproape de cei care aveau nevoie de ajutor. Cu cât își limita mai mult propriile trebuințe, cu atât putea să vadă mai limpede trebuințele altora.
Aceasta este logica Evangheliei: înfrânarea de sine trebuie să ducă la iubirea aproapelui. În viața Sfântului Ioan, această lucrare ascetică este legată de puterea rugăciunii. Tradiția Bisericii păstrează numeroase minuni săvârșite prin rugăciunile sale. Se spune că putea liniști marea și că bolnavii primeau vindecare prin mijlocirea lui. Pentru lumea creștină veche, marea era una dintre cele mai puternice imagini ale neputinței omului. Furtuna, valurile și primejdia călătoriei pe mare aminteau omului cât de mic este în fața puterilor creației. De aceea, relatarea despre liniștirea mării prin rugăciunea sfântului trebuie înțeleasă în lumina întregii tradiții evanghelice în care Hristos Însuși liniștește furtuna. Sfântul nu devine stăpânul mării. Dumnezeu este Cel care lucrează. Sfântul se roagă.
Aceasta este diferența fundamentală dintre minunea creștină și orice idee despre o putere magică. Omul sfânt nu își însușește puterea lui Dumnezeu. El se pune în întregime la dispoziția Lui. Aceeași înțelegere se află și în relatările despre vindecări. Tradiția spune că Ioan îi tămăduia pe cei bolnavi și că rugăciunea lui a avut putere asupra unei epidemii de ciumă care amenința comunitatea. În lumea veche, ciuma nu însemna doar o problemă medicală. Ea însemna frică, moarte și destrămarea vieții sociale. În fața unei asemenea încercări, Biserica se întorcea către Dumnezeu prin rugăciune. Iar aici vedem din nou legătura dintre istorie și teologie. Istoria ne spune că oamenii au fost loviți de epidemii și că societățile au fost puse la încercare. Credința Bisericii ne spune că omul nu trebuie să rămână singur în fața suferinței. Rugăciunea nu neagă suferința.Nu neagă boala. Nu neagă moartea. Dar afirmă că ,nici boala, nici moartea nu au ultimul cuvânt asupra omului . În această lumină trebuie citite și minunile atribuite Sfântului Ioan. Ele nu sunt simple povestiri extraordinare menite să impresioneze. În conștiința Bisericii, minunea este semn: arată că lumea văzută nu este întreaga realitate și că harul lui Dumnezeu poate pătrunde în cele mai adânci situații de neputință.
Tradiția mai spune că Sfântul Ioan biruia duhurile rele și îi elibera pe cei aflați sub apăsarea lor. Și aici, în centrul relatării nu se află puterea personală a patriarhului, ci biruința lui Hristos asupra răului. În Evanghelie, Mântuitorul Se arată ca Eliberator al omului. Sfântul este slujitorul acestei lucrări. De aceea, rugăciunea Bisericii pentru cei aflați în suferință spirituală nu este o încercare de a negocia cu răul, ci o întoarcere către Hristos, singurul în care omul găsește adevărata libertate. Aceeași tradiție păstrează și relatări despre femei care nu puteau avea copii și care, prin rugăciunea Sfântului Ioan, au primit binecuvântarea nașterii de prunci. În lumea veche, lipsa copiilor era o mare suferință pentru familie. Dar, în perspectiva creștină, darul vieții nu poate fi redus la împlinirea unei dorințe omenești. Nașterea unui copil este privită ca dar al lui Dumnezeu și ca participare a omului la lucrarea creației. De aceea, și această minune este legată de rugăciune. Omul cere. Sfântul mijlocește. Dumnezeu dăruiește. Aceasta este ordinea teologică pe care Biserica o păstrează. Anii au trecut, iar Sfântul Ioan a ajuns la bătrânețe. După o viață în care purtase greutatea păstoririi, în care postise, priveghease, se rugase pentru oameni și fusese martor al suferințelor unei lumi aflate mereu sub amenințarea bolii și a morții, patriarhul se apropia de sfârșitul călătoriei sale pământești. Și aici, tradiția păstrează una dintre cele mai tulburătoare scene ale vieții sale.La moartea Sfântului Ioan, ultimul său drum a fost însoțit de Nil, eparhul , reprezentant al autorității civile. Prezența acestuia la înmormântarea patriarhului este ea însăși o imagine a lumii bizantine în care Biserica și administrația imperială se întâlneau în viața publică.
Dar ceea ce avea să se întâmple depășea orice rânduială obișnuită.
Deși Sfântul Ioan murise, tradiția spune că el i-a adresat câteva cuvinte eparhului, spre uimirea celor de față,este una dintre acele relatări hagiografice în care moartea însăși pare să fie străpunsă pentru o clipă de realitatea veșniciei.
Pentru credința creștină, moartea nu este sfârșitul existenței, ci trecerea către întâlnirea cu Dumnezeu. Trupul încetează să mai lucreze asemenea trupului viu, însă persoana nu este anulată. De aceea, înmormântarea creștină nu este o celebrare a dispariției, ci o rugăciune plină de nădejde în înviere.
Iar tradiția despre cuvintele rostite de Sfântul Ioan după moarte tocmai aceasta sugerează: că sfințenia nu poate fi măsurată numai prin limitele existenței biologice. Viața sfântului nu se încheie odată cu ultima suflare. Memoria lui continuă. Rugăciunea Bisericii continuă. Mărturia lui continuă.
Sfintele sale moaște au fost așezate în altarul bisericii Sfinților Apostoli , unul dintre cele mai importante spații sacre ale Constantinopolului. Locul acesta avea o profundă semnificație. Sfântul era așezat în apropierea mărturiei apostolice, în inima unei cetăți în care creștinismul devenise parte fundamentală a identității imperiale.
Dar, dincolo de măreția locului, rămâne taina trupului sfințit.
În tradiția ortodoxă, cinstirea sfintelor moaște nu înseamnă adorarea materiei. Numai Dumnezeu este adorat. Trupul sfântului este cinstit pentru că omul întreg este chemat la sfințenie, iar trupul însuși este parte a persoanei și templu al Duhului Sfânt.
Astfel, trupul celui care a postit, s-a rugat și a slujit devine mărturie a unei vieți care nu s-a risipit. Aici se încheie drumul pământesc al lui Ioan. Dar nu și drumul lui către sfințenie. Acest drum începuse cu dragostea față de cei săraci și trecuse prin nevoință. Continuase prin slujirea Bisericii și prin primirea, fără căutare, a demnității patriarhale. Se adâncise prin post și priveghere și se făcuse văzut prin rugăciunile pentru cei bolnavi și suferinzi. Iar la sfârșit, tradiția îl înfățișează ca pe un om pentru care moartea nu mai putea fi despărțită de nădejdea vieții veșnice.
Acesta este motivul pentru care 2 septembrie nu este doar o zi în care pomenim un patriarh al Constantinopolului. Este ziua în care Biserica ne pune înainte un om care a trăit într-o lume puternică și schimbătoare, dar care a încercat să-și păstreze inima neclintită în Dumnezeu. Constantinopolul a rămas în istorie prin zidurile sale, prin împărații săi și prin monumentele sale.
Sfântul Ioan a rămas în memoria Bisericii prin postul său, prin rugăciunea sa și prin dragostea sa pentru oameni . Și poate tocmai aici se află adevărata frumusețe a vieții sale. Într-o lume în care oamenii se luptă pentru a fi mai mari, Ioan a fost chemat să fie mai smerit. Într-o lume în care bogăția putea însemna putere, el a ales milostenia. Într-o lume în care rangul putea deveni prilej de mândrie, el a primit patriarhatul ca pe o slujire. Într-o lume în care boala și moartea aduceau teamă, el a răspuns prin rugăciune.
Iar în fața morții, tradiția Bisericii îl arată ca pe un om care nu a privit sfârșitul ca pe o înfrângere.
De aceea, numele de Ioan Postitorul nu desemnează doar o practică ascetică. El spune povestea unei vieți. O viață în care postul a devenit rugăciune, rugăciunea a devenit slujire, slujirea a devenit iubire, iar iubirea a devenit mărturie.
Acesta este drumul spre sfințenie al Sfântului Ierarh Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului. Un drum început în inima unei cetăți pământești și îndreptat, pas cu pas, către Împărăția lui Dumnezeu .
Sursa : Doxologia
Autor :Alexandru Ispas filosof și istoric
Comentarii
Trimiteți un comentariu