Pilda Izvorului și a Potirului Însetat

 

​A fost odată, într-un colț de munte binecuvântat, un izvor de o limpezime nepământeană, care țâșnea dintr-o stâncă înaltă. Apa lui era atât de curată, încât oricine bea din ea nu doar că își potolea setea trupului, dar simțea cum o pace adâncă îi inundă sufletul.

​La poalele stâncii trăia un olar bătrân, care își petrecuse întreaga viață modelând vase din lut. Într-o zi, el a meșterit un potir deosebit de frumos, cu pereții subțiri și netezi. Mândru de lucrul mâinilor sale, olarul a așezat potirul pe o masă, în curte, lăsându-l deschis către cer.

​Săptămânile au trecut, dar potirul a rămas gol. Din când în când, o adiere de vânt aducea în el fire de praf, iar o ploaie trecătoare lăsa doar câțiva stropi tulburi care se evaporau repede la soare. Potirul tânjea după apa cea vie a izvorului de pe stâncă, dar nu putea să ajungă singur acolo.

​Văzându-i tristețea, bătrânul olar l-a luat în palmele sale și l-a urcat pe munte, așezându-l chiar sub șuvoiul puternic al izvorului. În acea clipă, apa a căzut cu îmbelșugare peste potir. Însă, pentru că potirul era așezat strâmb, apa se lovea de marginile lui, îl umplea doar pe jumătate și se vărsa repede pe alături, lăsând lutul nears să se înmoaie în noroi.

​Atunci, olarul a înțeles. A luat din nou vasul, l-a curățat de praful adunat, l-a așezat perfect drept, în deplină liniște, chiar în inima șuvoiului. Potirul nu a mai încercat să prindă stropii în zbor, ci pur și simplu a rămas nemișcat, deschis și supus sub puterea izvorului. În doar câteva clipe, s-a umplut până la revărsare, iar apa din el a devenit una cu izvorul, strălucind în lumina soarelui ca un cristal.

​Tâlcuirea pildei:

Această pildă ne vorbește despre marea învățătură pe care Cuviosul Nicolae Cabasilas a lăsat-o Bisericii. Izvorul de pe stâncă este Hristos Dumnezeu, a Cărui sfințenie și har izvorăsc neîncetat prin Sfintele Taine ale Bisericii. Potirul este sufletul omului, creat pentru a primi această viață dumnezeiască.

​Așa cum scria Sfântul Nicolae Cabasilas, sfințirea vine exclusiv de la Hristos, dar sfințenia se împlinește în noi doar atunci când voința noastră se așază în perfectă armonie și ascultare (dreptate) sub voia Lui. Nu prin zbuciumul lumii exterioare, ci prin liniștea isihastă a inimii și prin curățirea lăuntrică, omul devine un vas gata să primească și să păstreze nuanțele sfințeniei.