Al doilea psalm

 ✍️ Text: Eduard Mânecuță

Când inima mea nu a ținut cuvintele Tale legate de ea, mi-am ascuns fața de lumina cerului și ochii mei au spălat picioarele mele spre pocăință, ca o femeie ce îndură milă de la stăpânul ei.

Inima mea s-a frânt de sus ca vasul olarului atins de mâna fără grijă, cum e iarba călcată sub picior. Ca praful ce-l spulberă caii de pe copite.

Atunci sufletul meu a invidiat noaptea ce se poate ascunde și nevăstuica ce nu are teamă de gura șarpelui.

Frații mei cu care împărțeam cuvântul din visteria plină a inimii ce saltă ca cerbul peste izvoare; frații mei cu care înghițiam același colț de pâine când desaga sta să fie goală, au ascuțit limba lor și au împuns cerbul ce alerga peste pădure.

Cuvintele lor sunt mai ascuțite ca tăișul sabiei când spintecă numele meu în gura lor.

Am un nod Doamne în piept care e făcut din rădăcina munților.

Le spuneam de iubirea albă ca zăpada ce veghează de pe creste, ca doi pui de porumbel. De iubirea Ta Doamne ce rușinează și lebedele ce-și țin la piept grumazul. Dar au amărât inima mea ca fierea... Au spus în sinea lor că sunt nebun ca cel ce vrea să prindă vântul între palme. Că mintea mea e-o oază plină de venin și cuvintele ce atârnă de limba mea aduc sminteala în pipetul lor.

Doamne, îmi era rușine, căci nu știam cui să las cuvântul Tău când și eu sunt un vas spart ce nu-l pot ține.

Inima mea era grea ca mrejele pline cu pești ale pescarilor.

Oare nu tu ești pacea lacului ce oglindește cerul, oare nu din gândul Tău eu m-am născut? Caută ochii sufletului meu Doamne și pune iarăși aripi pe umerii lui, căci și marea seacă până nu se iscă furtuna în mijlocul ei. Doamne, ai milă și aprinde inima mea către Tine, căci și deșertul e rece până nu apare ziua care să-l încingă. Stăpânul vieții mele, ai milă de nisipul tălpilor Tale din care Te privim. Căci ce e cerul înstelat de nu nisip în ochii Tăi? Și Doamne, ce sunt eu cum e tot omul de nu ai cauta cu dragoste la fața lui?

 Copyright©️Eduard Mânecuță