CAZANIA DUMINICII ORBULUI (Despre pedeapsa vremelnică a păcătoșilor)

 

Frați creștini,

Cauza orbirii din naștere a orbului, despre care ne povestește Sfânta Evanghelie de astăzi, a arătat-o Domnul Iisus, spunând că acesta s-a născut orb, ca să se slăvească Dumnezeu într-însul. Din întrebarea apostolilor: „Cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?“ (Ioan 9, 2), noi vedem că unele suferințe din viața aceasta sunt pedepse de la Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Dar asemenea pedepse, prin care vedem că sunt pedepsiți mulți oameni, aruncă în mare îndoială pe cei slabi în credință, încât unii cârtesc împotriva Proniei înțelepte a Preaputernicului Dumnezeu, spunând că ei văd că sunt pedepsiți, deopotrivă și drepții și păcătoșii; că văd murind în liniște, în bună pace și nepedepsiți și pe păcătoși și pe drepți.

„O, adânc al bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu, — scrie Pavel Apostolul, către Romani —, cât sunt de nepătrunse judecățile Lui și cât de necunoscute căile Lui. Căci cine a cunoscut gândul Domnului, sau cine a fost sfetnicul Lui?“ (Romani 11, 33-34). Noi citim în dumnezeieștile Scripturi că unii păcătoși au fost pedepsiți de Dumnezeu, iar alții au rămas fără pedeapsă. Astfel, Dumnezeu a pedepsit pe Cain, pe Faraon, pe Saul, pe Abesalom, pe Nabucodonosor și pe alți mulți păcătoși. Însă Roboam, Aviud și alți oameni răi și depărtați de credința în Dumnezeu au murit în pace, fără să fi suferit ceva. Oare, pentru ce se întâmplă așa și nu cum gândim noi? Pentru că de ar fi pedepsit Dumnezeu în lumea aceasta pe toți cei ce păcătuiesc, faptele bune s-ar fi făcut de frică și nu de bună voie. Atunci ar fi făcut fiecare fapte bune, nu pentru că sunt bune și folositoare, ci de frică, temându-se de grabnică pedeapsă. Dumnezeu, după legile dreptății Lui, nu ar fi putut să încununeze pe cei cu fapte bune, fiindcă nici pentru dragostea Lui, nici pentru dobândirea Împărăției veșnice, nici pentru izbăvirea de chinurile cele fără de sfârșit, nu ar fi făcut ei fapte bune, ci numai de frica pedepselor din această viață vremelnică. N-ar fi urmat nici o răsplată pentru faptele bune, fiindcă atunci omul s-ar fi supus poruncilor dumnezeiești, cum se supune calul în frâu și boul în jug, temându-se, unul de biciul, iar altul de boldul stăpânului său.

Deci, dacă ar fi pedepsit Dumnezeu pe toți păcătoșii în viața aceasta, Judecata viitoare ar fi fost de prisos, iar oamenii, văzând răsplătirile faptelor lor în această viață vremelnică, ar fi socotit că sunt muritori și cu sufletul, nu numai cu trupul. Văzând noi că unii păcătoși nu sunt pedepsiți în viața aceasta, și știind că Dumnezeu este prea drept, ne încredințăm că este o altă viață în care Dumnezeu va pedepsi pe păcătoșii care au rămas nepedepsiți în această viață. Dumnezeu pedepsește pe unii din cei ce calcă poruncile Lui, ca să arate că poartă grijă și vede faptele și cugetele oamenilor și nu lasă să se înmulțească păcatul.

Dar, oare, pe care păcătoși îi pedepsește Dumnezeu în viața aceasta și pe care-i lasă nepedepsiți? Lasă El lucrurile la voia întâmplării, sau numai neputința noastră nu ne ajută să înțelegem taina adâncă a înțelepciunii lui Dumnezeu? Noi citim în Sfintele Scripturi că: „Domnul ceartă pe acela pe care-l iubește și ca un Părinte pedepsește pe fiul care-i este drag“ (Pilde 3, 12). Din aceste cuvinte înțelegem că Dumnezeu nu încetează a-i iubi pe păcătoșii pe care-i pedepsește în această viață, căci prin pedeapsă îi cheamă la pocăință și-i primește ca pe fiii Lui, dacă se vor pocăi. Acest lucru ni-l arată Însuși Dumnezeu, prin gura psalmistului, când zice: „Voi certa cu toiag fărădelegile lor și cu bătăi strâmbătățile lor; iar mila nu o voi depărta de la dânșii“ (Psalm 88, 32). Păcătoșii, care nu sunt pedepsiți în viața aceasta și nici nu vin la pocăință, își adună loruși toată pedeapsa pentru viața cea veșnică, deoarece disprețuiesc bunătatea și dragostea lui Dumnezeu față de ei.

Unii creștini zic că și cu cei drepți la fel se întâmplă, adică, unii drepți sunt fericiți și slăviți în viața aceasta, “iar alții pătimesc și sunt prigoniți. Iosif șade în Egipt în castel împărătesc, iar Iov zace pe gunoi, plin de răni. David este înălțat pe scaunul împărătesc, iar Ieremia este aruncat în groapa cu noroi. Daniil este cinstit de Nabucodonosor, Miheea este bătut cu palme peste obraz de Sedechia. Pentru aceasta, frați creștini, să nu vă tulburați nicidecum , pentru că sunt slăviți de Dumnezeu unii dintre drepți, în această lume, ca, văzându-i pe dânșii, oamenii să cinstească faptele bune și să aibă râvnă în săvârșirea lucrurilor bune; iar alții dintre sfinți pătimesc, ca să se cerce de Dumnezeu tăria sufletului lor și să strălucească în lume lumina faptelor lor bune; să dobândească cu mult mai multe răsplătiri și cununi, iar prin răbdarea lor să se slăvească Dumnezeu, Care pe drepți prin pătimiri îi cearcă. Pe Iov prin multe suferințe l-a încercat, pentru ca apoi Dumnezeu să mărturisească despre dânsul, astfel: „Uitatu-te-ai la robul meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ, fără cusur și drept și temător de Dumnezeu și care să se ferească de ce este rău?“ (Iov 1, 8).

În vremea de demult, Dumnezeu a dat multe pilde de pedepsirea păcătoșilor. Iată câteva: Un om oarecare, sărac, a adunat în ziua sâmbetei, care era sărbătoare la evrei, puține lemne: pentru fărădelegea lui, Dumnezeu a poruncit „ca omul acela să moară; cu pietre să fie ucis de către toată obștea fiilor lui Israel, afară din tabără“ (Numeri 15, 35) Câți dintre creștinii din ziua de azi nu fac aceeași fărădelege și nu iau în seamă sărbătorile lui Dumnezeu! Mulți creștini folosesc zilele sărbătorilor pentru hoții, nu pentru rugăciuni; în petreceri necuviincioase, nu în biserică! Unii așteaptă sărbătorile nu pentru ca să-și îndrepteze sufletul lor, ci ca să-și dezlege frâul necurățeniei și să facă fapte nelegiuite. Ozia, regele iudeilor, fiindcă a îndrăznit și a întins mâna sa asupra chivotului, în care era Legea evreilor, s-a rănit și a murit acolo, lângă chivotul Legii Domnului, înaintea lui Dumnezeu (II Regi 6, 6-7). Câți dintre creștinii de astăzi nu întind cu îndrăzneală mâinile lor, nu la chivot, ci la înseși Preacuratele Taine ale dumnezeieștii Împărtășanii! Unii, ca Ahav, răpesc și fură lucrurile din biserici, afierosite lui Dumnezeu, iar alții clevetesc și vrăjmășesc pe frații lor, mult mai mult decât Saul pe David. Ei nu rămân însă până la urmă nepedepsiți, chiar dacă acest lucru scapă privirii și înțelegerii noastre.

Dumnezeu, înțelept și drept, a dat diferite pilde de pedepse, și în timpul când oamenii viețuiau fără să cunoască legea dumnezeiască, și după ce au primit Legea cea scrisă, prin Moise, cât și după ce au crezut în învățătura Sfintei Evanghelii, ca să arate că El osândește păcatul și pedepsește pe păcătoși, pentru ca să întărească poruncile legilor sfinte și să depărteze pe călcătorii poruncilor Lui de la păcat, cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Și orice călcare de poruncă și orice neascultare și-a primit dreapta răsplătire“ (Evrei 2, 2).

Își primesc pedeapsa și astăzi păcătoșii, deși nu toți, nici atât de des și nici îndată după păcat, precum își primeau pedeapsa și mai înainte. Dar noi, ori fiind surzi, nu auzim; ori orbi sufletește fiind, nu vedem pedepsele. S-a slăbit atât de mult râvna credinței, încât socotim pedepsele văzute și auzite, nu ca trimise de Dumnezeu pentru păcat, ci ca niște întâmplări, sau ca niște lucruri ale firii. Dar de vom deschide ochii credinței, vom vedea că Dumnezeu pedepsește și astăzi, ca un Părinte iubitor, pe păcătoși, ca să-i aducă la pocăință și să le ușureze chinurile cele veșnice, iar pe cei drepți ca să le încerce răbdarea lor și să le împletească lor mai multe cununi pentru împărăția cea veșnică a cerurilor.

Deci, creștine, când te afli în nenorocire, sau te îmbolnăvești sau de pătimești cândva ceva, bucură-te, căci de ești păcătos, suferința este alifia rănilor păcatului tău. Pătimirea ta este glasul lui Dumnezeu, Care te cheamă la pocăință, fiindcă El pedepsește pe fiul care îi este drag“ (Pilde 3, 12). Aceste suferințe și necazuri te izbăvesc de chinurile cele veșnice, prin milostivirea lui Dumnezeu, cum Însuși grăiește, zicând: „Iar mila Mea nu o voi depărta de la ei“ (Psalm 88, 33). De ești drept, creștine, pătimirile tale împletesc cununa ta; necazurile tale îți gătesc bucurie negrăită, iar ocara ta îți pregătește ție slavă veșnică. Suferințele vremelnice nu sunt nimic față de slava și bucuria cea negrăită care te așteaptă pe tine, cum spune și Sfântul Apostol Pavel că „durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi“ (Romani 8, 18), De care ne învrednicește, Doamne Iisuse Hristoase, și pe noi, păcătoșii, prin al Tău har și prin a Ta iubire de oameni. Amin!