Cuvânt la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17)

Propovăduirea învățăturii dumnezeiești este adevărata doctorie a sufletului

Vă laud, iubiților, pentru râvna cu care ați venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteți doritori de vindecarea sufletelor voastre.

Într-adevăr, Biserica este un așezământ vrednic de mirare și iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un așezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un așezământ de vindecare pentru duh, și nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate și răni este învățătura cea dumnezeiască.

Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliștilor și Apostolilor. De aceea, doctoria aceasta este trainică, nu-și pierde puterea prin lungimea timpului și nu se biruiește de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea.

Leacurile doctorilor pământești, dimpotrivă, suferă de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele își pierd puterea și slăbesc, ca niște trupuri rămase fără viață. Adeseori, ele și pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii omenești. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria sa putere și tărie.

Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învățăturii celei dumnezeiești în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoșit nenumărați oameni, și încă și acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoare nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Și pentru această doctorie nu aveți trebuință a cheltui bani, ci oricine o dorește sincer și o caută serios, poate să o ia întreagă.

De aceea, pot dobândi această doctorie săracii, ca și bogații; căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, și acesta din urmă, adeseori, trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, dar aici, trebuie numai să creadă în ea și să arate râvnă pentru dânsa. Și cine înfățișează amândouă aceste lucruri are cel mai mare folos de la această doctorie, care se primește numai cu astfel de preț și cu astfel de plată.

Săracul și bogatul pot, așadar, să tragă din această doctorie același folos; ba încă, adeseori, săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta, și pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat și împleticit în multe griji, adeseori este mândru și îngâmfat, adeseori trăiește în lenevire și ușurătate a minții și nu primește nici cu grijă, nici cu râvnă acea doctorie care este ascultarea cuvântului dumnezeiesc.

Dimpotrivă, săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare și de ușurința minții, își întrebuințează tot timpul său la lucrarea cu mâinile și la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta, sufletul lui dobândește multă înțelepciune, se face mai băgător de seamă și mai tare, și cu mai mare râvnă asculta cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, fiindcă săracul dă un preț mai mare pentru această doctorie, de aceea și trage din ea un folos mai mare.

Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaților îndeobște, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăția este un rău, ci reaua întrebuințare a ei este de la cel rău. De asemenea, și sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuințarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu a fost pedepsit pentru că era bogat, ci pentru că a fost crud și nemilostiv; și Lazăr cel sărac, din sânul lui Avraam, nu a fost lăudat pentru că era sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulțumitor.

Sunt lucruri – luați aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotințele cele mincinoase și, îndeobște, vă va învăța să dați o hotărâre dreaptă -, sunt așadar, zic eu, lucruri, care sunt bune după firea lor, și iarăși altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci țin un loc de mijloc.

De pildă, cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este chiar în sine ceva rău; fapta bună este un bine, răutatea este un rău. însă bogăția și sărăcia nu sunt în sine nici bine, nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni care sunt părtași de ele. întrebuințezi bogăția ta la fapte de binefacere, atunci ea îți va fi motiv de multe bunătăți; iar dacă o întrebuințezi la silnicii, la câștig nedrept, la răutate împotriva altora, atunci tu întorci întrebuințarea ei împotriva celei dinainte, adică la rău. însă nu bogăția este vinovată aici, ci cel care o întrebuințează rău, spre nedreptăți.

Tot așa se întâmplă și cu sărăcia. Când tu o porți cu răbdare de suflet și, pe lângă aceasta, mulțumești Domnului, atunci ea îți va fi motiv și prilej pentru cununile cele cerești.

Dacă, dimpotrivă, pentru sărăcia ta hulești pe Plăsmuitorul tău și te tânguiești asupra proniei dumnezeiești, atunci ea te duce la rău. însă precum mai înainte, nu bogăția era vinovată pentru nedreptate, așa și aici, nu putem învinovăți sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra celui care n-a voit să sufere sărăcia cuminte.

Lauda și ocara stau aici cu totul în mâna voinței și alegerii noastre. Bogăția este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept. Pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovățește și hulește pe Făcătorul său.

Așadar, nici bogăția să nu o învinovățim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe cei care fac o rea întrebuințare din una sau din alta; căci bogăția și sărăcia, singure, sunt lucruri de mijloc.

Dar să ne întoarcem de unde am pornit, că atât bogatul cât și săracul, în același chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă și mai sârguincios în întrebuințarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuințare.

Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar și stă la îndemână, atât săracului cât și bogatului. însă ea are mai departe și o altă însușire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Și care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoșire.

Cei care se duc în așezămintele de vindecare lumești nu pot ascunde rănile și vătămările lumești, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este așa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru și le vindecăm pe toate îndeobște. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală și nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învățătura cea dumnezeiască și lăsăm conștiinței ascultătorilor ca fiecare să-și aleagă doctoria care se potrivește la rana lui, adică cuvântul de învățătură prin care prihana se osândește, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea și înfrânarea nu se osândesc, mândria se rușinează, smerenia se slăvește. Acest cuvânt izvorăște din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părți, iar datoria ascultătorilor este să-și aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potrivește și îi este de folos.

Cuvântul învățăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conștiința fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, și adeseori sănătatea se restatornicește înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii și am dojenit pe cei leneși la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânșii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conștiința lor i-a dojenit pentru lenevire, și-au însușit critica mea, au părăsit răceala lor și nebăgarea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alții, și tocmai această necunoștință și neștiință este la amândouă părțile potrivită. Voiți să știți pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii și are cunoștința râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulți martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeție și în mândrie, dar fiindcă el și-a însușit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea.

Dimpotrivă, cel ce se cunoaște vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăți prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulțimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoșii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greșelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără rușine și leneși.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutățesc, tot așa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai nerușinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Și ca să cunoașteți că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultați ce zice Hristos: „De va greși ție fratele tău, mergi și îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine și între cetate”, și, cu atât mai puțin: „între tine și între popor”, ci: „între tine și între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai ușor să poată veni îndreptarea.

Așadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conștiința omului mărturisește împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poți tu să pedepsești pe păcătos mai aspru decât propria lui conștiință; pârâșul acesta este cel mai amarnic, și nimeni nu cunoaște încălcările de lege ale omului mai bine decât conștiința sa.

De aceea, nu mai înmulți rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuiește-l fără martori. Așa a făcut și Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraților, le-am zis ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoși dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său și al lui Apollo, și prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. În alt loc, el zice: „Nu cumva dacă voi veni iarăși, să mă smerească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au greșit mai înainte și nu s-au pocăit de necurăția și de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numește pe păcătoși numai îndeobște și nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra fățișă, să facă sufletele lor mai nerușinate? în același chip procedează și predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările și pedepsirile sale, și de aceea vă sfătuiesc și eu să fiți totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc și să lucrați cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin.