Cuvânt la Duminica a VI-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„ Fraților, la rugăciune stăruiți!” (Rom. 12, 12)

Tâlcuire la „Tatăl nostru…”

„Strâmtă este ușa, zice Domnul, și îngustă calea, care duce în viață, și puțini sunt cei ce o află pe ea; dar largă este ușa și lată calea care duce în pierzare, și mulți sunt cei ce intră printr-însa” (Mat. 7, 13-14).

De câte ori aud aceste cuvinte și socotesc grijile cele multe ale oamenilor pentru lucruri deșarte; de atâtea ori mă uimesc despre adevărul acestor cuvinte. Toți merg pe calea cea largă, toți umblă numai după lucrurile cele pământești, și niciodată nu se îndeletnicesc cu gândirea la cele veșnice. Toți aleargă după poftele trupului, iar sufletele lor le lasă să se istovească de foame, măcar că sufletul lor în toate zilele de mii de ori se rănește de păcat, ei însă nu simt răul, care i-a ajuns.

Când ne îmbolnăvim cu trupul, îndată alergăm la doctori, ba îi chemăm la locuințele noastre, îi plătim cu îndestulare, le arătăm mare răbdare, și ne supunem la cea mai dureroasă cură, pentru ca iarăși să ne facem sănătoși trupește, însă, dacă se îmbolnăvește sufletul, cineva nu se tulbură de aceea, nici nu se îngrijește, ca iarăși să se însănătoșeze, deși noi știm, că trupul este trecător și muritor și se aseamănă cu florile primăverii. Precum ele, așa și el se usucă, se vestejește și putrezește. Despre suflet dimpotrivă știm, că este împodobit cu nemurire, este făcut după chipul lui Dumnezeu, și este stăpânitorul trupului.

Căci ceea ce este vizitiul pentru trăsuri, cârmaciul pentru corabie și muzicantul pentru strune, aceea este, după voia plăsmuitorului, sufletul pentru vasul cel pământesc al trupului. El ține frâul, el poartă cârma, el lovește strunele, si când face aceasta într-un chip nimerit, trebuie să se producă melodia cea slăvită a faptei celei bune. Iar dacă el lasă să cadă tonurile, sau le suie peste cuviință, atunci piere atât meșteșugul, cât și armonia. Deci de suflet nu se îngrijesc cei mai mulți oameni, și nu-l învrednicesc nici de puțină luare aminte, ci aplică tot timpul vieții lor la îngrijirile trupești.

Unii se îndeletnicesc cu corăbieria, se luptă cu valurile și cu vânturile, se clatină de-a-pururi între moarte și viață, și și-au pus toată nădejdea pe o scândură stricăcioasă. Alții aleg sudoarea lucrării pământului, înjugă taurii la plug, brăzdează și răresc pământul, seamănă și seceră, plantează și adună roadele, și tot timpul trece în astfel de osteneli. Iarăși alții aleg negustoria, de aceea fac călătorii depărtate pe apă și pe uscat, preferă patriei străinătatea, își lasă rudele, prietenii, nevasta și copiii și aleargă în depărtare pentru un mic câștig.

Dar să număr eu oare toate meșteșugurile, pe care le-a născocit omul pentru dragostea trupului, de care el este zi și noapte buimăcit, pentru a se îngriji de trup, pe când sufletul îl iasă tulburat de foame, de sete, de necurăție și de murdărie, și bântuit de mii de rele. Și cu toată această sudoare, cu toate aceste osteneli, nu-și scapă de moarte nici măcar trupul ci împreună cu trupul cel muritor, aruncă și sufletul cel nemuritor în chinul cel veșnic.

De aceea eu tânguiesc neștiința, care învelește sufletele tuturor oamenilor, și întunericul cel gros de care sunt înconjurați, și aș dori să pot striga tuturor oamenilor cu cuvintele lui David: „Fiii oamenilor, până când se va îngreuna inima voastră, pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna?” (Ps. 4, 3), preferând cele pământești celor cerești, cele vremelnice celor veșnice, cele trecătoare celor netrecătoare? Până când veți închide ochii voștri până când veți astupa urechile voastre, până când nu veți auzi glasul cel Dumnezeesc, care în toate zilele strigă către voi: „Cereți și se va da vouă, căutați și veți afla, bateți și se va deschide vouă; căci tot cel ce cere ia, și cel ce caută află, și cel ce bate i se va deschide” (Mat. 7, 7-8). Dar fiindcă unii sunt așa de nedesăvârșiți, așa de plecați către cele pământești, gândurile lor sunt ațintite numai la cele pământești, și pentru aceea nu pricep a se ruga bine, de aceea Domnul ne-a prescris, cum trebuie să ne rugăm.

Aceasta este rugăciunea Domnului, sau Tatăl nostru, și noi vom cerceta, ce înseamnă cuvintele acestei rugăciuni, și vom lua aminte, ce ne învață Domnul prin ele. Se începe așa: „Tatăl nostru, carele ești în ceruri” (Mat. 6, 9).

O ce covârșire a dumnezeieștii iubiri de oameni și ce împlinire de cinste pentru noi!. Ce cuvinte pot fi deajuns, spre a mulțumi după cum se cade Aceluia, care ne arată atâta bunătate?

Cumpănește, iubitule, jositatea firii tale și a mele; socotește înrudirea noastră cu pământul, cu pulberea, cu noroiul și cu cenușa! Căci din pământ ne-am format noi si iarăși în pământ ne întoarcem.

Cumpănește aceasta și te uimește de nespusă bogăție a bunătății lui Dumnezeu către noi, când El se învoiește a-L numi Tată! Cel pământesc pe cel ceresc, cel muritor pe cel nemuritor, cel trecător pe cel netrecător, cel vremelnic pe cel veșnic, cel ce încă ieri era pulbere cutează a-L numi Tată pe Cel ce este Dumnezeu din veșnicie! Însă nu în zadar te înveți tu a-l numi tată, ci din respectul către numele tată, pe care limba ta l-a rostit, să urmezi și tu bunătății sale, precum Hristos a zis în alt loc: „fiți asemenea Tatălui vostru celui din cer, care răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mat. 5, 45).

Dar pe Dumnezeu cel bun nu poate a-L numi tată acela, care însuși este nemilostiv și cumplit ca o fiara sălbatică; căci el nu poartă caracterul bunătății părintelui ceresc, ci s-a făcut asemenea ca o fiară răpitoare, și a pierdut noblețea sa cea dumnezeiască, precum zice David: „Omul n-a cunoscut cinstea sa, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21).

Cine împunge ca un taur sălbatic, cine lovește ca un cal, cine sfâșie ca un leu, înghimpă ca o scorpie, și umblă pândind cu vicleșug ca o vulpe, cum poate unul ca acela să rostească cuvintele, care se cuvin numai unui fiu a lui Dumnezeu, cum poate el să numească pe Dumnezeu tată al său? Dar ce nume trebuie să dăm noi unor asemenea oameni? Trebuie oare să-i numim fiare? însă fiarele au numai câte una din relele însușiri cele numite; el dimpotrivă le are pe toate împreună, și este încă mai fără de minte decât dânsele.

Ce zic eu o fiară? El este mai cumplit decât toate fiarele. Căci acestea, deși sunt din fire sălbatice, se pot îmblânzi prin meșteșugul omului. Omul însă, care sălbăticiunea lor cea firească a putut să o prefacă într-o blândețe nefirească, cum se va putea oare dezvinovăți, când el blândețea sa cea firească a prefăcut-o într-o sălbăticie nefirească? Cum se va putea dezvinovăți el, care domolește pe lei, când duhul lui este mai mânios și mai neîmblânzit, decât un leu? El face întrucâtva pe leu om, și nu bagă de seamă, că pe om, adice pe sine însuși, îl face leu. Aceluia, adică leului, îi împărtășește, el ceea ce este peste firea lui, iar pe sine însuși se pune mai jos decât firea sa.

Cum ar putea unul ca acesta să numească pe Dumnezeu Tată? Dar cel ce este către aproapele său bun și îndurat, care nu se răzbună asupra celui ce l-a atacat, ci stârpește atacurile prin binefaceri, acela poate cu dreptate să numească pe Dumnezeu Tată al său.

Așadar cumpănește înțelesul acelor cuvinte ale rugăciunii, cât de frumos Domnul, în graiul: „Tatăl nostru” ne îndeamnă la iubirea aproapelui, cum leagă el pe toți unul cu altul în dragoste! El nu zice, ca noi să ne rugăm: „Tatăl meu cel din cer”, ci „Tatăl nostru cel din cer”.

Noi trebuie să învățăm dintru aceasta, că noi avem un tată obștesc, și că pentru aceea noi trebuie să ne întâmpinăm unul pe altul cu dragoste frățească.

Mai departe ne învață, că noi nu trebuie să ne uităm la pământ și la cele pământești, și să nu umblăm după cele de jos, ci să luăm aripile credinței, să ne înălțăm în eter, și să căutăm pe acela, pe care noi îl numim Tată. Aceasta arată el în cuvintele: „Tatăl nostru, care ești în ceruri”. El zice aceasta, nu pentru că Dumnezeu ar fi numai în cer, ci pentru ca să ne îndemne pe noi, cei ce ne zbuciumăm pe pământ, să ne ridicăm privirea la cer, El ne arată frumusețea bunurilor celor cerești, spre a îndrepta la dânsele toată dorința și pofta noastră.

După aceea Hristos, adaugă cuvintele: „Sfințească-se numele tău”! însă nimeni nu trebuie să fie atât de nepriceput, încât să creadă, că s-ar putea da lui Dumnezeu încă un spor de sfințenie, căci El este în faptă cel sfânt, cel în totul sfânt și cel prea sfânt între sfinți. Această laudă i-o dau lui Serafimii, când neîncetat strigă: „sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot; plin e cerul și pământul de slava sa” (Is. 6, 3).

Dar vedeți, acei ce primesc pe un împărat cu pompă și cu triumf și îi strigă cu cuvintele: „o Împărate și Doamne”, ei nu dau împăratului ceea ce el n-ar avea, ci proslăvesc întru el ceea ce este propriu al său. Căci rostirea: „Sfințească-se numele Tău”, nu înseamnă altceva, decât: „proslăvit fie numele Tău”.

Prin aceste cuvinte noi ne învățăm încă, a dirija viața noastră prin fapte bune, pentru ca oamenii, văzând aceasta, să proslăvească pentru aceasta pe Tatăl cel ceresc, potrivit cu graiul lui Hristos: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei, văzând faptele noastre cele bune, să proslăvească pe Tatăl vostru cel ceresc” (Mat. 5, 16).

Mai departe Hristos ne învață a ne ruga: „vie împărăția ta”. Fiindcă noi suntem tiranizați de poftele trupului și năpăstuiți de mii de ispite, de aceea împărăția lui Dumnezeu este foarte trebuitoare, pentru că păcatul să nu împărătească în trupul nostru cel muritor, și noi să nu-i dăm ascultare întru poftele lui, nici să facem mădularele noastre arme ale nedreptății.

Mai vârtos ele trebuie a fi arme ale dreptății spre slujirea Domnului, și noi să fim cu ele ostași ai împăratului cel veșnic. Afară de aceasta, cuvintele acestea ne învață, a nu prețui peste măsură viața de acum, a socoti puțin lucrurile pământești, a alerga după cele viitoare, ca unele ce sunt rămâitoare, și a căuta împărăția cerească cea veșnică.

Noi nu trebuie să ne lipim de bucuriile acestei lumi, nici de frumusețea trupului, nici de mărimea avuției, nici de mulțimea bunurilor, nici de luxul caselor, nici de putere, nici de precădere, nici de stăpânire, de porfiră și de coroană, nici de mâncările cele scumpe, nici de mesele cele desfătate, nici de altceva, ce gâdilă simțurile noastre, ci trebuie a ne despărți de toate aceste lucruri, și de-a pururi a năzui la împărăția lui Dumnezeu.

După ce ne-a învățat această faptă bună, ne cheamă apoi a ne ruga: „fie voia ta, precum în cer, și pe pământ”. Adică după ce în cele dinainte ne-a umplut de iubirea către bunurile cele viitoare și de dorul împărăției celei cerești, ne duce apoi, – plini de acest dor – la cuvintele: „fie voia Ta, precum în cer, și pe pământ”.

El voiește a zice cu aceasta: Dă-ne, Doamne harul, ca noi acea viață cerească să o urmăm încă și pe pământ, si ca ceea ce tu voiești, să voim și noi. Vino deci întru ajutorul voinței noastre cele slabe, care deși ar putea împlini poruncile tale, dar este împiedicată la aceasta de slăbiciunea trupului! întinde mâna acelora, care deși cu bucurie ar putea alerga, dar singuri n-ar putea! Deși sufletul nostru are aripi, deși el voiește a se ridica la cer, însă greutatea trupului îl împiedică.

Acela voiește repede a se ridica în sus, dar carnea îl atârnă la pământ. Dar când, o Dumnezeule, ajutorul tău ne însoțește, atunci se face ușor ceea ce altminterea era cu neputință. De aceea „fie voia ta, precum în cer, și pe pământ”!

După ce Hristos în acea rugă a pomenit de pământ, a trebuit să amintească și de acei ce se produc din pământ și locuiesc pe el, și care sunt închiși în trupul cel pământesc, precum și de hrana cea cuviincioasă, și de aceea a adăugat: „Pâinea noastră cea spre ființă dă-o nouă astăzi”.

El ne poruncește să cerem numai pâinea cea trebuitoare, nu pentru traiul cel bun, ci numai pentru saț, pentru ca puterea cea scăzută a trupului iarăși să se restabilească și foamea să se ostoiască. Nu pentru mesele cele încărcate cu bucate trebuie noi să ne rugăm, nu pentru bucatele cele gustoase, nu pentru felurile de bucate cele scump gătite, nu pentru vinurile cele mirositoare, și nici pentru tot ce gâdilă cerul gurii, dar îngreuiază stomacul, întunecă duhul, întărâtă trupul a se împotrivi sufletului, și pe care îl face nesupus celui ce trebuie să-l cârmuiască.

Pentru toate acestea după regula lui Hristos noi nu trebuie sa ne rugăm, numai pentru pâinea cea neapărat trebuitoare, adică, pentru mijloacele de hrană, de care trupul nostru are trebuință, și care îi sunt lui suferite, încă și această pâine noi nu trebuie să o cerem înainte pentru un timp îndelungat, ci să ne rugăm numai pentru atâta, cât ajunge pentru o zi.

Hristos zice încă și în alt loc: „nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Mat. 6, 34). Căci pentru ce trebuie un om să se îngrijească încă și pentru ziua cea viitoare, când el nu știe, dacă va trăi încă pentru acea zi? Dar cel ce lucrează, nu trebuie oare să secere și rodul? Nădăjduiește numai în Dumnezeu, care „dă hrana la tot trupul” (Ps. 135, 25). El, care ți-a dat trupul și ți-a insuflat sufletul, El care te-a format ființă cuminte, și ți-a gătit toate bunurile înainte de a te face, cum ar putea acum, după ce te-a făcut, să te uite, El, care, răsare soarele peste cei buni și peste cei rai, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți”? (Mat. 5, 45). încrede-te dar întru El, și cere hrană numai pentru astăzi; iar grija pentru mâine las-o asupra Lui, precum zice David: „aruncă spre Domnul grija ta, și el te va hrăni” (Ps. 54, 23).

În cuvintele cele de până acum Hristos ne-a învățat înțelepciunea cea mai înaltă. Dar fiind că El știa, că pentru noi oamenii cei închiși întru-un trup stricăcios, este cu neputință, ca noi să nu facem greșeli, de aceea ne-a învățat a ne ruga: „iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!” Cu aceste cuvinte El ne aduce un folos întreit. Pe cei mai îmbunătățiți dintre noi îi învață a cugeta despre sine cu smerenie și a nu se mândri cu faptele lor cele drepte, ci mai vârtos cu frică și cu cutremur să-și aducă aminte de păcatele lor cele mai dinainte, precum făcea și Sfântul Pavel, care, după ce săvârșise mii de fapte mari, totuși zicea: „Iisus Hristos a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15). El nu zice: „eu am fost cel dintâi”, el zice: „eu sunt”, spre a arăta, că păcatele lui cele trecute pururea le avea în proaspătă amintire.

Celor mai îmbunătățiți dintre noi așadar Hristos, prin acele cuvinte ale rugăciunii le insuflă smerenia și prin aceasta siguranța despre păcate în viitor; iar pe aceia, care după botezul lor au căzut, nu-i lasă a se îndoi despre mântuirea lor, ci îi îndeamnă a se ruga Doctorului sufletelor pentru leacul iertării păcatelor.

Totodată în aceste cuvinte ale rugăciunii se cuprinde încă și învățătura despre blândețea duhului. Adică Hristos, voiește, ca noi să fim cu dragoste către dușmanii noștri, să nu ne răzbunăm asupra celor ce ne-au vătămat, și iertându-i pe dânșii, înșine să dobândim de la Dumnezeu iertare.

Noi trebuie să aplicăm mai întâi măsura bunătății cu care Dumnezeu are a ne măsura nouă. Așa noi în acele cuvinte cerem, ca: Dumnezeu să ne ierte nouă pe atâta, pe cât noi iertăm altora, și cerem întocmai așa de mare iertare de datorie, pe cât noi îngăduim altora.

În sfârșit noi trebuie să ne rugăm: „nu ne duce în ispită, ci ne izbăvește de cel rău” Adică mult rău vine de la Satana, dar încă mult de la oameni, care ne pândesc sau fățiș sau în ascuns, încă de multe ori trupul se revoltă contra sufletului, și-i pricinuiește mare vătămare, însă adeseori însuși trupul este încercat de tot felul de boli, și ne pricinuiește multe dureri și suferințe.

Așadar fiindcă asupra noastră din toate părțile atât de multe și atât de felurite rele năpădesc, de aceea Hristos ne-a învățat să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne scape de toate aceste rele. Căci când El ajută, trebuie să înceteze toată furtuna. Valurile cele mugitoare se întorc la liniște, și satana, de depărtează de la noi rușinat; căci cum ar putea el birui pe oamenii cei priveghetori, care sunt cu luare aminte, și stau sub ocrotirea lui Dumnezeu împăratul lor? Căci „dacă Dumnezeu este pentru noi, atunci cine poate fi împotriva noastră?” (Rom. 8, 31). „Puterea Lui întru neputință se săvârșește” (II Cor. 12, 9). Amin.